Veni ziua dupa primii trei ani de viata petrecuti in fata televizorului cu ochii in bulgari si desene comuniste, sa fiu data la gradinita. Inca imi aduc aminte ziua cand m-a dus mama cu ea la gradinita Floare de colt ca sa ma inscrie si ma gandeam ce ciudat e ca toti copiii de acolo se joaca la aceeasi masa si nu au televizor. Presupun ca poti sa zici ca eram un copil timid la gradinita dar adevarul este ca pur si simplu nu constientizam vreo nevoie de a vorbi sau a ma juca cu alti copii.
Pur si simplu nu imi pasa asa de mult. Era o fata cu care imi aduc aminte ca am avut o tentativa sa ma imprietenesc, dar in acelasi timp intr-o zi m-a parasit am putea spune ca sa mearga sa se joace cu ‘fetele populare’, atat de popular cat poti sa fii la gradinita. Dar de atunci se face distinctia intre populari si dorks, pentru ca stiu ca era o fata Laura… care mereu se juca cu jucariile bune, si cand am facut piesa Alba ca Zapada ea era arhetipul feminin pentru ca arata ca o papusica. Si eu eram fetita chubby cu freza de Beatles. Da, nu aveam cum sa fiu eu Alba ca Zapada. In piesa aia l-am jucat pe Sforaila.
Da, sunt o ciudata. Cred ca toti oamenii sunt ciudati in felul lor, dar putini sunt atat de usor de citit in privinta asta precum mine. Majoritatea isi lasa ciudateniile sa fie descoperite incet, ca pe o unghiera pe care o ascund in buzunarul de la haina si se roaga sa nu tipe detectorul de metale cand trec prin el. In acest caz detectorul de metale fiind populatia generala. Eu? Eu pornesc la atac precum Neo si Trinity in scena aia din Matrix. Guns blazing.
Este cam greu sa nu-mi supraestimez ciudatenia, avand in vedere ca trebuie sa traiesc cu ea. Dar intrebarea este de ce sunt sau de ce ma consider asa de ciudata?
Inainte sa vorbesc despre the big ol bucket of crazy care sunt eu, ar trebui sa vorbesc despre familia mea. Pentru ca cei sapte ani de acasa sunt asa de importanti si pentru ca eu cred ca in cele din urma, indiferent cat s-ar impotrivi, copiii sunt destinati sa ajunga parintii lor… sau in cel mai rau caz ajung sa-i complementeze.
iTunes avea intr-o vreme o sectiune in care ruga vedetele sa compuna un playlist cu melodiile lor de suflet si eventual sa ofere explicatii de ce acele melodii sunt asa de importante pentru viata lor de saraci vedete. N-am aflat asta singura ci dintr-o carte pe care o citesc acum, scrisa de Kevin Smith. Si lui i s-a cerut sa compuna o asemenea lista dar la inceput regizorul supraponderal avea reticente pentru ca sa arati cuiva playlistul tau de suflet este o treaba foarte personala.
In cele din urma the chubby awesome man a facut lista respectiva si a completat-o cu explicatii foarte amuzante, sincere si pertinente pentru fiecare melodie. iTunes insa l-a rugat sa scape de comentarii pentru ca nu are unde sa le puna. Nedorind sa se expuna in fata a milioane de ascultatori fara sa i se acorde sansa sa explice, Kevin Smith a refuzat pana la urma afacerea dar a pus playlistul respectiv pe blogul lui.
Anul trecut am pasit umil in lumea conventiilor science-fiction europene. Am fost la Fedcon XVII, care s-a tinut in Bonn, Germania (orasul natal al conventiei care se tine acolo de 17 ani). Nu stiu cum am putut sa fiu asa de proasta curajoasa sa merg singura pana in Germania, dar cred ca motivul principal a fost pentru ca la conventia respectiva participau multi actori din Star Trek TNG pe care voiam neaparat sa am ocazia sa-i vad live (Brent Spiner, Levar Burton si Marina Sirtis de exemplu). Mi se parea ca este o ocazie unica in viata sa iau parte la asa ceva.
Asa ca m-am angrenat intr-un lung si complicat proces de planificare, stat la coada pentru pasaport cheltuit bani pe cel mai bun bilet de avion, cea mai buna camera de hotel, etc. A fost unul dintre highlight-urile anului 2008 fara indoiala si sunt mandra de mine ca am reusit sa pun totul pe picioare. Desi nu o sa mint ca I felt a bit lonely. Eram singura persoana din Romania care sa participe la eveniment.
Si anul acesta, situatia se va repeta. Am indoieli ca sunt sanatoasa la cap daca din 22 de milioane de oameni numai eu m-am trezit sa ma duc la chestia asta. Dar anul acesta promite sa fie o experienta cu totul diferita. Din trei motive mari si late.
1. Nu mai am atatia bani. I’m on a tight budget. Asa de strans ca daca ar fi o pereche de chiloti ti-ar taia circulatia in picioare.
2. Nu mai vin aceiasi actori (DUH)
3. De data asta m-am lipit de un grup de oameni, asa ca sper din tot sufletul sa nu ma mai simt lonely.
Deci iata-ma in ziua dinaintea plecarii spre Timisoara de unde o sa iau avionul spre Dortmund de unde o sa iau un tren spre Bonn (suna complicat dar nu mai am banii de anul trecut ca sa dau 350 de euro pe un drum cu avionul direct Bucuresti – Bonn). Si bineinteles ca ziua dinaintea marii plecari se desfasoara sub semnul grijilor si al emotiilor.
Doamne da sa prind avionul.
Doamne da sa-mi ajunga banii.
Doamne da sa nu am bagajul prea greu.
Doamne da sa nu ma fac de ras pe acolo.
Doamne da sa fie ok la hotel.
Doamne da sa nu ploua ca nu am loc de umbrela.
Doamne da, Doamne da, dar nu stiu daca Doamne-Doamne asculta astfel de rugaminti patetice. Dar poate ca Gene Rodenberry ma ajuta.
Coolio zice ca lucrurile pe care le ai vorbesc despre tine. Eu cred ca atitudinea vizavi de lucrurile pe care le ai, vorbesc la fel de mult despre tine.
Exista oameni care apar si dispar din viata ta, dar ii tii minte pentru totdeauna. Devin un semn de carte pentru o anumita perioada, probabil pentru ca ori ai vazut ceva in ei care ai recunoscut in tine, sau poate ca ai vazut ceva ce apoi ai incercat sa copiezi. Saptamana asta am vazut un film cu Nicholas Cage (Knowing – mai mult despre asta aici) si am inceput sa ma gandesc la Delia.
Weekendul asta m-am hotarat sa separ o data si pentru totdeauna review-urile si articolele geek related de articolele personale. Prin urmare, m-am aruncat cu capul inainte si mi-am facut un blog nou numai pentru review-uri… numitFunny Views.
De acum incolo Funny Papers este rezervat secretelor mele intunecate si povestilor despre ce efect are mersul la toaleta asupra existentei mele. Imi dau seama ca va trebui sa fac un efort constient sa-l tin updatat dar daca e ceva la care ma pricep… e sa vorbesc despre nimic. Bineinteles, nu cu talentul lui Jerry Seinfeld. Viata nu este un sitcom.
Desi aud mereu voci in capul meu care rad de mine. Sau poate sunt reale? Who knows!?
Daca acest videoclip este numai despre sex, atunci il acuz pentru ca este incrediibil de UN-sexy. Cred ca este cea mai neatragatoare reprezentare a unei aspiratii sexuale din cate am vazut vreodata.
Videoclipul in sine sa spunem ca nu este o catastrofa dar ati ascultat versurile cu atentie. Dincolo de refrenul “your sex is on fire” care pe mine ma face sa ma gandesc la boli venerice, nici strofele principale nu stau mai bine.
Vai, episodul acesta a fost atat de plin de galme si de gafe, ca nici nu stiu de unde sa incep. Ca sa zic totusi o vorba buna, cred ca a fost jucat destul de bine cu exceptia lui Tori Spelling care m-a facut sa-mi incordez sfincterul de fiecare data cand o vedeam. Ideea acestei fete de a interpreta un personaj “evil” este sa ranjeasca ca o proasta si sa-si dea cu prea mult gloss pe bot.
Despre romanul grafic Watchmen s-a zis ca este “unfilmable”, in alte cuvinte este imposibil sa faci un film bazat pe el. Cred ca Zach Snyder (regizorul care a facut si 300) a demonstrat contrariul. Filmul Watchmen: Cei care vegheaza este o adaptare destul de fidela a romanului grafic, atat de fidela incat sunt sigura ca-i va surprinde pe multi si-i va lasa intrebandu-se: “De ce mi-au trebuit asa de multe flashback-uri?”
Filmul are aproape trei ore, iar in aceste trei ore in afara de povestea principala care se desfasoara candva intr-o versiune alternativa a anilor ‘80, trebuie sa ajungi sa cunosti si povestea fiecarui personaj.
