Paris, Baby! – Ziua 1

Toata lumea lucreaza pentru ceva. Pentru bani e cel mai comun raspuns. Pentru faima mai e popular. Pentru prestigiu, pentru sentimentul de auto-importanta. Dar toti, absolut toti in timpul verii sau iernii lucram pentru acelasi lucru. Vacanta. Si razbim prin pene de curent, seceta de cafea, deadline-uri, mail-uri de la piarite cu formulare de acreditare care nu au mai ajuns, stres si nervi cu o singura rugaciune apriga in suflet. Doamne da sa vina vacanta mai repede!

Si pentru mine vacanta a venit. Si o data cu ea a adus si o forma de vacanta mai permanenta.

Cu patru zile inainte de plecare, am fost anuntata ca Metropotam nu va mai avea nevoie de serviciile mele.

Ai crede ca asta inseamna ca nu as mai fi putut sa ma simt bine. Adevarul e ca indiferent ce fac sau unde merg exista o senzatie transcedenta (cuvant sugerat de Ana) de grija vizavi de intrebarea existentiala: “What am I gonna do?”

Dar capacitatea omului de a nega aspectele negative ale vietii sale si de a se concetra asupra celor pozitive… cunoscuta in anumite cercuri ca o lipsa de atentie acuta… imi asigura cel putin o parte din comfortul si placerea pe care speram sa le obtina din mica mea vacanta la Paris de o saptamana cu doua fete cucuiete pe nume Ana Maria si Andreea.

Aeroportul Baneasa la ora 6:30 dimineata intr-o luni este un univers cum numai George Lucas si-ar putea imagina. Plin de personaje dubioase cu rucsaci mari in spate care-ti aduc aminte de niste carabusi exraterestri. Unul dintre aceste personaje, primul weirdo dintre multi care vor urma eram eu sigura, a intrat in vorba cu mine si Andreea (Ana venea din Anglia cu Eurostarul si urma sa ne intalneasca in Paris). Ne-a intrebat daca vrem sa cumparam un catel… Primul gand a fost: “Where would I put it!?”, ca apoi sa dau politicos din cap pentru a-mi semnala dezinteresul.

Zborul a decurs fara probleme, defectiuni tehnice sau pasari ratacite prin motoare. Si la final bineinteles ca publicul spectator la mica drama aviatica a trebuit sa aplaude. Mai traim o zi, mai pierdem un euro.

Cand am aterizat, pe scara de “rupte de foame si de sete” eu si Andreea ne aflam momentan la un 6. Ne-am urcat intr-un autocar si a m facut vreo ora pana in Paris. Drumul spre Hotel era o minune logistica, bine planificat, bine semnalat cu pixul pe ghidul Andreei. Era imposibil sa ne pierdem.

Which is exactly what happened cand ne-am dat seama ca am ajuns in statia de metrou care nu trebuia. Din fericire am ajuns in apropierea Turnului Eiffel si prin urmare in cartierul care trebuia. Prima data cand a vazut Andreea Turnul Eiffel era ca un copil mic care descopera sub bradul de craciun consola Wii pe care o visa de atata vreme. Fericire in starea ei pura. 

Ne-am plimbat pe Avenue de Souffren agale, pana cand ne-am potolit foamea si setea la o patiserie in timp ce ne zgaiam la turisti, sperand sa-i facem sa se simta incomod. Dar Andreea a avut o revelatie. Cand se uita la un membru al sorgintii masculine, acesta se uita inapoi la ea. Repetarea situatiei de cateva ori a facut-o pe Andreea sa exclame in cele din urma:

“Mai ce flusturatici sunt francezii!”

urmat de un mormait

“Stop staring at me… *grumble grumble grumble*”

Ne-am intalnit cu Ana la camera dupa care am plecat sa vizitam Turnul Eiffel. Cozi kilometrice si pitipoance americane… si o minune a ingineriei secolului XIX. Macar pentru Turnul Eiffel sa stau la coada daca nu ma injosesc pentru nimic altceva. Dupa o jumatate de ora petrecuta incercand sa le enervez pe concetatenele mele (sau sa le fac sa rada, rezultatele tind sa varieze) am ajuns la nivelul 2 al Turnului pentru ca etajul 3 era inchis. Intreg orasul se intindea in fata noastra ca o negustoreasa ce-si intindea oalele sclipitoare in strada.

Si nu ma gandeam la ce o sa fac cand o sa ajung acasa. Chiar deloc. Serios!  

Dupa urcus ne-am ghidat dupa review-urile de pe ipod touch-ul Anei, the mac lover de serviciu, ca sa ajungem la un restaurant pe Rue Kler numit Tribeca unde cu infinita nesimtire mi-am comandat… lasagna. In Paris eu am mancat Lasagna, sa-mi fie de rusine.

Dupa un singur pahar de vin rosu, toate trei ne-am intors in camera impiedicandu-ne pe drum (cineva un pic mai des ca restul dar nu-i zic numele… sa se simta singura).

Anunțuri

2 responses to “Paris, Baby! – Ziua 1

  1. Rue Cler. And that wasn’t the wine’s fault!!!

  2. Si nu ma impiedicam din cauza vinului ci pentru ca imi plac pietrele de pe strazi 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s