Delia a fost o fata…

Exista oameni care apar si dispar din viata ta, dar ii tii minte pentru totdeauna. Devin un semn de carte pentru o anumita perioada, probabil pentru ca ori ai vazut ceva in ei care ai recunoscut in tine, sau poate ca ai vazut ceva ce apoi ai incercat sa copiezi. Saptamana asta am vazut un film cu Nicholas Cage (Knowing – mai mult despre asta aici) si am inceput sa ma gandesc la Delia.

In clasa a noua reusisem sa-l fraieresc conving pe profesorul meu de Limba Romana ca am o oarecare inclinatie spre scris. Prin urmare a crezut de cuviinta sa ma trimita la Olimpiada de Romana. Avand in vedere ca nici nu m-a mai trimis vreodata, cred ca poti sa-ti faci o parere cata de longeviva a fost convingerea lui vizavi de mine. Plus ca olimpiada de Romana din clasa a 9-a era cea mai simpla Olimpiada la care poti sa te duci pentru ca nu ai nevoie de nici un fel de inclinatie. We all speak the fucking language. Ma rog… unii dintre noi vorbesc romgleza.

Oricum… ajung eu la liceul unde se tinea respectiva proba (cred ca era Olimpiada pe Municipiu) cu buletinul meu nou-nout si ma asez cuminte in banca. Cand zic cuminte vreau sa zic de fapt ca eram un pachet de nervi. La vreo 10 minute dupa mine, intra in clasa o tipa desirata care se aseaza in banca din fata mea. Nu stiu exact cum am inceput sa vorbim dar cred ca a fost ceva de genul:

Delia: Oh, buna! (numai zambet si miere)

Eu: Uh… buna.

Si am inceput sa vorbim. A fost o conversatie draguta, cred, detaliile imi scapa. Stiu ca mi-a spus de toate olimpiadele la care a participat (multe), toti scriitorii care ii placeau (multi) si faptul ca scosese doua carti de poezii pana atunci (foarte multe… pentru mine).  Dar cel mai bine imi aduc aminte ca radea cu pofta si imi plac oamenii care rad cu pofta. Am continuat sa vorbim si dupa ce se terminase teribila munca titanica de a scrie patru pagini si sa-ti completezi numele in patratelul ala negru. In metrou am facut schimb de numere de telefon, dar nu m-am gandit ca o sa mai am vreodata o legatura cu ea.

Bineinteles ca o saptamana mai tarziu sau ceva in zona asta, m-a sunat sa ma intrebe daca nu vreau sa ies la o plimbare cu ea. Uh… ok.

Si cred ca la aceasta a doua intalnire cu Delia a avut loc dialogul urmator

Delia: Vreau sa-ti spun ceva despre mine… dar sa nu crezi ca sunt ciudata.

Diana: Esti lesbiana?

Glumesc. Nu e genul ala de post. Incercati Spankwire.

Diana: Ce?

Delia: Imi place de Nicholas Cage.

Diana: Ok. Nicholas Cage e… ok. Presupun.

Delia: Nu. Deci chiar imi place de Nicholas Cage.

Diana: Ok. Chiar te inteleg.

Merita mentionat ca eu in clasa a 9-a eram in plina obsesie Star Wars. Nicholas Cage este nimic in comparatie cu asta. Dar pe parcursul urmatoarelor intalniri si discutii cu Deliaa aveam sa ma conving cata greutate avea „chiar”-ul ala. Adica nu era vorba de Nicholas Cage-actorul. Delia avea o pasiune pentru Nicholas Cage-conceptul. Entitatea. Imanenta. Absolutul.

Si nu i-am spus atunci dar mi se parea foarte amuzanta her crush. Mai ales cand am vazut doua filme dintre care unul Nicholas Cage in aceeasi zi la cinema, unul dupa altul, dar m-a rugat sa nu cumva sa-i spun tatalui ei… de parca urma sa faca sex inainte de casatorie sau vreun alt sacrilegiu contra numelui familiei, doar pentru ca vedea doua filme in aceeasi zi.

Eram socata ca Delia isi aducea jurnalul ei la intalnirile noastre si imi citea sau ma punea sa citesc din el. „Ce dracu, jurnalul este o chestie intima. De ce sa citesc din el?” De unde aveam sa stiu ca doar 4 ani mai tarziu toata lumea avea sa-si puna jurnalele pe net si nu numai sa se expuna, dar sa doreasca sa fie cititi de cat mai multi oameni. Inclusiv eu (sa fiu citita, nu sa citesc, cine are timp pentru d-astea).

La un moment dat dintr-un motiv sau altul nu am mai vorbit cateva luni si m-am gandit ca asta e, drumurile noastre toate… nu se vor mai intalni niciodata. Dar she track me down. Fara sa stie exact cum sa ajunga la mine acasa si fara sa mai aiba numarul de telefon, Delia s-a avantat curajoasa in Dristor, cartierul drogurilor si al kebaburilor cu garnituri dubioase, si intr-o zi fara nici un avertisment m-am trezit cu ea la usa (asta dupa ce nu mai vorbisem deloc cateva luni) ca sa-mi spuna cat de dor i-a fost de mine. M-am gandit pentru cine as fi eu in stare sa fac asa ceva si raspunsul era destul de clar si destul de trist.

Nu cred ca as fi in stare.

Ultima data cand ne-am intalnit am fost la teatru, ca sa-mi faca cunostinta cu prietenul ei de pe atunci, actor la Teatrul Masca. Asta a fost candva in anul I din facultate. Cred ca am iubit-o pe Delia in felul meu dar niciodata nu am inteles-o, desi i-am citit si jurnalele. Ma gandesc ce face acum, daca a gasit pe cineva care sa o inteleaga dar ma gandesc ca sigur nu a ramas in tara. Poate gaseste postul asta intr-0 zi si-l citeste, caz in care trebuie sa-i zic ca este si va fi mereu una dintre cele mai interesante persoane pe care le-am intalnit vreodata si=mi pare rau ca nu am facut mai mult ca sa tinem legatura. Prin ea am invatat sa apreciez legaturile bizare pe care le ai cu anumiti oameni, chiar daca sunt niste legaturi temporare.

Nu ca Nicholas Cage. Cage e nemuritor.

Anunțuri

2 responses to “Delia a fost o fata…

  1. Ce frumos… (nu Nicholas Cage)!

  2. Bun si Nicholas Cage, la o adica, in ambele stari de agregare…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s