Exista in viata oricarui om acele momente de suprema constinta. Spre exemplu, ziua in care primul copil de 8 anisori iti zice  “buna seara” in scara blocului si realizezi ca ai crescut “mare”. Ziua in care te duci la o inmormantare si constientizezi propria mortalitate. Ziua cand ti se naste un copil si iti dai seama ca de acum incolo fiecare secunda a existentei tale va fi devotata fericirii copilului tau.

Toate acestea sunt adevaruri mai mari decat tine, adevaruri care pot sa-ti schimbe viata. Acesta nu este un asemenea moment. Azi am aflat ca Jerry O’Connel era gras cand era mic. And it completely blew my fucking mind.

Pentru cei care nu stiu, Jerry O’Connell este un actor, american, de mana a doua, care a jucat in cateva chestii si e destul de cunoscut dar nu intr-atat de cunoscut ca sa aiba vreodata o stea a lui pe Hollywood Boulevard. Daca era doar o tara mai necunoscut decat e, era bun pentru un reality show pe Vh1 despre viata sa. Spre binele lui insa, O’Connell a zis ca o sa evite reality show-urile precum ciuma neagra.

Nu sunt o fana a lui Jerry O’Connell dar il stiu de mai multi ani, si il stiu intr-un anume fel. Il urmaream in serialul Sliders, unde juca rolul de Handsome Geek. Handsome geeks are my kryptonite. Si ma uitam la Sliders DOAR pentru Jerry O’Connell, dovada fiind faptul ca atunci cand a parasit serialul nici nu m-am mai sinichisit sa-l urmaresc.

Dupa Sliders l-am mai vazut pe O’Connell in cateva roluri, prin comedii romantice si Jerry Maguire, roluri care i-au transformat imaginea mentala pe care o aveam despre el. Nu mai era un handsome geek, ci un tip aratos care cred ca e cam antipatic in viata de zi cu zi. Dar niciodata… nicioadata in my wildest dreams nu mi-as fi putut imagina ca Jerry O’Connell…

Was a fucking fat kid!

Da stiu, ce conteaza. Probabil asta ar fi gandit majoritatea oamenilor normali, doar ca eu nu sunt un om normal. Eu sunt Dork Damsel. Si trebuie sa ma axez pe lucruri superficiala, sa fac din tantar armasar (sau poate in cazul asta, invers) pentru ca daca nu as face asta atunci nu as mai fi dork damsel. As fi doar o damsel, si nici macar in distress.

Probabil ca are legatura cu acel cult al celebritatii. Nu-ti imaginezi ca fiintele diafane de pe micul sau marele ecran ar fi avut vreodata o copilarie jenanta. Parca toti au iesit dintr-o cuva de maturizare la 21 de ani, looking gorgeus and made up. Cu exceptia oamenilor gen Paul Giamatti sau Willem Defoe care trebuie sa compenseze lipsa simetriei estetice cu un talent veritabil.

Cum s-a intamplat realizarea. In cel mai bizar si dorky mod posibil. Citeam blogul lui Wil Wheaton (Care a jucat in Stand by me, si printre  altele era si Wesley Crusher in Star Trek: TNG) si vorbea despre perioada aceea frageda din viata lui cand alaturi de colegii sai de platou trebuia sa promoveze filmul stand by me (Lansat in 1986). Printre altii vorbea si de un anumit Jerry, actor cu el in film. Intru eu pe imdb sa vad despre ce Jerry era vorba pentru ca nu-mi venea imaginea in minte sa stiu despre ce personaj e vorba.

Spre stupoarea mea am vazut ca era vorba de Jerry O’Connell, care juca rolul pustiului gras din film (film pe care l-am vazut dar nu stiam chestia asta).

“Nu se poate, Jerry O’Connell sa fi fost gras cand era mic. This is huge. E ca si cum ai afla ca de fapt Madonna s-a nascut cu un penis!”

Repede de tot am intrat pe  net sa vad daca mai existau oameni la fel de frapati ca mine de aceasta schimbare estetica majora in viata tanarului O’Connell. Am aflat de fapt ca pana sa primeasca rolul din Sliders, pentru care ajunsesem sa-l cunosc, O’Connell era cunoscut drept “the fat kid from Stand by Me”.

Wow… deci wow. Daca un pustiulica gras si urat poate sa ajunga intr-o zi sa se insoare cu Rebecca Romjin, sa i-o fure lui John Stamos of all people (care sigur a fost crescut intr-un laborator in Grecia pe undeva) atunci poate si eu, Diana Petrescu din cartierul Dristor, Bucuresti… as putea sa slabesc vreo 20 de kile si sa-mi trag un amarat de contabil ca sot.

There’s hope for Dork Damsel yet!

Timpul trece, banii zboara

Aveam un plan eu si Andreea. Dupa ce pleca AnaMaria sambata dup-amiaza, am fi petrecut noaptea pe strazile Paris-ului (pentru ca nu mai aveam cazare incepand de sambata dup-amiaza). Da, era un plan bun, un plan economicos… dar nu ne-am tinut de el.

Sambata de dimineata ma trezesc frumusel prima, ca de obicei, ca sa ma apuc cat de cat de facut bagajele si facut curat in bucatarie unde inca se mai afla 80% din mancarea cumparata in prima zi. Pentru ca domnisoarele de la Bucuresti erau prea bune pentru sandvisuri cu parizer francez. Trebuiau sa manance ori clatite, ori la restaurant. Cu mare tragere de inima am inceput sa ne facem bagajele, gasind desuuri aruncate sau indesate pe nu stiu unde.

Cu Ana in metrou acum, in drum spre gara, vorbim alene despre the good times, the bad times si ne gandim ce o sa facem pana la 16:30 cand pleaca trenul Anei spre Anglia, dat fiind ca era abia ora 14. Ana scoate biletul sa se uite lejer la el, just to check, si face ochii cat Aliaceaele din ordinul Asparagles (AKA “cepe”).

Trenul ei pleca la 14:30, NU la 16:30.

Da si fuuuuuuuuuuuuuugi.

Si se pune Ana la coada de check care intre timp se evaporase pentru ca cine mai era asa de intarziat precum romancele noastre. Dupa ce-am pupat-o sincer pe Ana si i-am urat toate cele bune, eu si Andreea ne-am dus sa asteptam pe peronul Garii de Nord pariziene, mancand niste croissante surprinzator de bune.

Ziua se scurgea si inca mai aveam locuri de vizitat. Principalul fiind Muzeul D’Orsay. Ca sa ajungem acolo am facut niste manevre sofisticate prin metrou. Atat de sofisticate incat la un moment dat… sub iuresul oamenilor si al turistilor (o clasa de sub-oameni), eu am ajuns in metrou iar Andreea nu. La statia urmatoare ne-am reintalnit, dar manevrele din metrou nu aveau sa se termine aici. Cineva dintr-un alt vagon folosise un spray paralizant, cine stie din ce motiv, si am simtit intreaga putere a armelor neletale pe pielea noastra si in narile noastre. Asta sa intelegeti pentru ca sprayul respectiv nu are vreun miros si cu toate acestea, simti ca-ti parleste the nose hairs.

In cele din urma am ajuns din nou prin centru ca sa cautam Muzeul D’Orsay. Au aparut primii stropi de ploaie si primile griji ca o sa ne prinda ploaia prin Paris in ultima noastra zi acolo.

Pe malul Senei am cheltuit ceva din ultimii banuti ramasi pe suveniruri pentru mine si pentru mama. Am ajuns si la D’Orsay unde ne-am plimbat mai bine de o ora. A fost interesant dar dupa o ora ti se cam acreste de picturi si de descrieri in trei randuri. Dar sculpturile erau superbe.

Dupa D’Orsay am zis sa mai trecem o data prin Montmartre pentru ca oricum nu apucasem sa-l vedem ca lumea. Andreea nu a avut incredere in Forta puternica din mine, dar pana la urma tot am ajuns unde trebuia, in urma unor eforturi sustinute din partea amandurora. In piata din Montmatre, ne-am asezat cururile pe niste trepte si am mancat baghete si croissante, analizand pe cei care urcau sau coborau scarile.

“El e cute”

“El nu e cute”

“Doamne cu ce e imbracata femeia aia”

“Plecati acasa handicapatilor”

Andreea are  o guuuura, cand stie ca lumea nu o intelege. Usa de biserica nu e, mai degraba usa de carciuma la 3 dimineata cand lumea e beata si discuta despre fotbal. Dar numai cand e o intr-o tara straina, cand o prinzi la ea acasa este cel mai dulce ingeras si degasa senzualitate.

Cand trecea un baiat cu adevarat dragut, Andreea, desi nu o sa recunoasca intr-o mie de ani, trebuia sa faca ceva ca sa iasa in evidenta. Cum ar fi sa cante frere Jacques si sa chiuie de bucurie cand baiatul a raspuns cu un sincer si afon “ding, dang, dong”. Pentru un italian cu tricou verde am mers si mai departe si l-am stalkerit pe cateva strazi.

“Hai sa o luam la dreapta!”Andreea ma implora.

“Vrei sa o luam la dreapta doar pentru ca el a luat-o la dreapta!”
“Asa, si… oricum ajungem la metrou”

“Nu conteaza. Lasa baiatul in pace ca nu vrem sa ajunga inapoi in Italia sa povesteasca despre romancele nebune care l-au stalkerit in Paris, ca deja avem o imagine proasta pe acolo”

Baiatul a scapat ca prin urechile acului pentru ca nu am stiut sa o luam la dreapta si am luat-o la stanga dupa care a trebuit sa facem cale intoarsa. Saracul baiat, nu stie ce a pierdut. Dar nu era sfarsitul zilei pentru caprioare. Am trecut pe la hotelul unde ne mutasem ca sa nu petrecem noaptea pe strazi. Iesim mai tarziu pana la Mac si cu hamburgeri si o sticla de vin in poala ne indreptam spre  Champs du Mars.

Care sunt cele trei secrete ale succesului in marketing? Location, location, location!

Cam asta era situatia pentru mine si Andreea sambata seara. Unde sa stam astfel incat sa nu avem luzeri pe langa noi, dar nici sa nu parem noi a fi luzerii din ecuatie. In cele din urma ne asezam intr-un colt langa un grup de patru indivizi: 1 fata si3 baieti. Si astfel incepe cea mai mare partida colectiva de eye fucking la care am asistat vreodata in scurta noastra vacanta. Doi dintre cei trei vanatori urmareau cu mare atentie caprioarele…

Andreea m-a lasat singura vreo jumatate de ora ca sa caute buda,dupa care a venit randul meu. In momentul asta deja aveam mai bine de juma de sticla de vin la bord iar capacitatile motorii fusesera afectate. Caz pentru care l-am scapat pe Nae intr-o balta si am asistat neputincioasa la ultimele lui gafaituri electronice pana sa-si dea duhul si sa se inchida singur. Good night sweet prince.

In cinstea lui Nae cel cazut la datorie, am mai cumparat o sticla de vin ieftin. Cand m-am intors la cuibusorul nostru de nebunii Andreea deja trecuse de la stadiul: “look at us, ce neinteresate si totusi atragatoare suntem” la “hihihi, ce neinteresata sunt dar ce haios esti tu”. O tranzitie importanta. Mai ales in conditiile in care cei patru au ramas doar doi, cei care se uitasera la noi de la inceput. Da, totul mergea ca pe roate pentru Andreea, atata doar ca doua piulite norvegiene au intrat in mecanismul dragostei din noaptea aceea si l-au blocat.

Adicatelea cum m-am intors eu cu sticla de vin ieftina, doi baieti au aparut de nu stiu unde si precum o varianta moderna a lui Eric cel Rosu si barbatii lui in izmene, au zis sa cucereasca noi taramuri. Vegard si Marius erau numele lor si eu cel putin, in starea mea semi-ametita si all the way fucked up, ma bucuram ca in sfarsit aveam cu cine sa vorbesc in engleza. Intre timp Andreea… was not happy si schimba impresii inaudibile cu cei doi francezi. Eu o indemnam sa plece. pentru ca I can handle the elves.

Nu-mi pasa la momentul acela ca Santa’s elves vin din Finlanda, nu din Norvegia. Prea subtila diferenta pentru mine.

Deci pe Champs Du Mars e rost de agatat. Nothing happened in caz ca se intreaba cineva, doar o lunga conversatie despre chirii si sex, asa cum e frumos intr-un context multicultural. La un moment dat Andreea a plecat sa aduca guma din masina cu unul dintre baieti dar s-a intors nevatamata.Si nu a avut guma sau bomboane mentolate (whatever) sa-mi dea si mie, the bitch.

Pe la 4 dimineata ne-am retras in sfarsit in camera de hotel ca sa dormim 4 ore. La 8 trezirea ca sa plecam sa prindem autocarul spre aeroport de la Port Maillot. La aeroport am mancat o briosa uriasa asta dupa ce am trecut cu ceva emotii de check-in (nu care cumva sa am bagajul prea greu. Dar totul a decurs ok si cu o briosa in burtica am trecut de security check dar m-au lasat fara tirbusonul cumparat in Paris. The bastards.

Era cu adevarat sfarsitul unei ere. O vacanta frumoasa petrecuta cu doua tipe super care ma bucur ca s-au inteles intre ele. Niciodata nu am avut vreo fantezie sa vizitez Paris-ul dar alaturi de Ana Maria si Andreea… a fost o experienta. Care m-a lasat cu bugetul pe zero si o gramada de amintiri.

Lasata de capul ei in prima parte a zilei, Andreea a facut prapad in finantele ei, fapt pe care l-a semnalat si ea. In timp ce fata s-a dus sa vada chestii si sa cumpere suveniruri eu am stat in camera cu Ana sa ne mai uitam la niste Damages. M-am intalnit cu Andreea dup-amiaza ca sa mergem la Versailles.

Inainte de asta am fost frumusel date afara din camera de catre tipul cu menajul care probabil ar fi fost intimidat de prezenta unor entitati feminine. S-a uitat urat la noi si am priceput mesajul. You don’t feel comfortable facand curatenie cu ochisori rimelati asupra ta.

M-am intalnit cu Andreea si am petrecut doua ore vizitand Versailles, in care am intrat gratis. Uneori e chiar bine sa fii cetatean al Uniunii Europene. In Versailles m-am simtit un pic ca intr-o remake medieval dupa Cubul pentru ca fiecare camera avea alta culoare. Dar per total a fost o experienta interesanta, sa vezi cat de adepti au devenit francezii in a se pupa singuri in cur.

Camera mea preferata nu a fost Sala Oglinzilor ci sala in care s-au adunat la un loc tablouri de la toate victoriile franceze de-a lungul timpului. As vrea sa vad si camera in care sunt toate bataliile pe care le-au pierdut. Acolo ar fi ceva de invatat. Rrecunosc insa ca tavanurile pictate ale incaperilor mi-au placut.

Avand in vedere ca era ultima zi a Anei in Paris pentru ca pleca sambata, cu o zi inaintea mea si a Andreei, am facut seara o iesire la Champ du Mars unde sa mancam pizza si sa bem vin. Caprioare guralive cum ne stiti nu a trecut multa vreme pana nu am atras atentia unor… vanatori. Si nu orice fel de vanatori, luptatori ai savanelor marocane. Si nu-mi pasa daca exista savane in Maroc sau nu.

Meet Rashid. Rashid este o bomboana de baiat care ne-a ajutat sa ne deschidem sticla de vin dupa care s-a auto invitat sa se aseze langa noi si sa ia pe fiecare fata la inspectie. Avand in vedere ca era construit dupa modelul unui bodyguard BGS, nu i-am refuzat placerea. A inceput sa discute cu Ana si Andreea fiindca el detineau puterea conversationala in acest schimb intercultural… dat fiind ca franceza mea de canal nu impresioneaza pe nimeni. Decat poate pe congolezi numiti Jemma.

Bineinteles un mascul Alpha precum Rashid nu merge nicaieri singur si in curand i s-a alaturat un prieten. Care stia sa zica “unu, doi, trei” in Romana. Da, ce mi-au tremurat genunchii de incantare. Sau poate imi era doar frig.

Din fericire pentru noi nu a durat mai mult de o jumatate de ora interactiunea, cavalerii trebuiau sa plece acasa. Pe drumul de intoarcere am aflat cu stupoare de la fete ca cica eu as fi jucat rolul de “rape bait” in seara ce tocmai trecuse desi sincer cred ca li se urcase vinul la cap si negau responsabilitatea pe care o aveau fiind asa de sexy amandoua. Fetelor, aveti mai multa incredere in voi.

Fiecare iesire dincolo de granitele Romaniei se lasa cu o sesiune de vanatoare de benzi desenate. Nici calatoria asta nu a fost scuzata de la ceremonie si astazi am plecat singura si teleleu ca sa ajung pe bulevardul Saint Germain in zona unde se adunau librariile cu benzi desenate. Si lasa-ma sa-ti spun ca sunt o gramada.

Numai Album comics vine in vreo patru variante de locatie, care mai de care mai generoase din punct de vedere al romanelor grafice. In cele din urma am cheltuit cu cap cam 20 de euro, asijderea:

- pe un roman grafic Rex Steele: Nazi Smasher

- o revista Superman, nr 155, in care apare si Superboy

- O figurina Green Arrow.

Foarte responsabil si cumpatat din partea mea as putea sa spun, avand in vedere minunatiile pe care le-am vazut prin Album si alte librarii de gen. Dupa goana dupa benzi desenate trebuia sa ma intalnesc cu Andreea la statia de metrou Cluny on Sorbonne (or something) si din moment ce mi-era foame, ma asez cuminte ca sa-mi mananc unul dintre sandivisurile impachetate cu constiinciozitate in dimineata respectiva.

“Bon apetit” aud pe cineva in stanga-mi spunand.

Intorc capul si-l vad pe Jemma cum avea el sa se prezinte, un congolez la vreo 30 de ani care nu avea treaba mai buna decat sa agate fete cu semnalmente caucaziene pe strada. “Oh, hi!” zice caprioara.

“Parlez vous francais”

“Un PEU!” behai eu.

Si urmeaza un mini meci de conversatie amicala in care incercam cu subtilitate sa evit subiectele legate de numere de telefon, date de contact, intalniri si planuri viitoare. Vine si Andreea si-l conducem pe Jemma pana la locul de munca din apropiere si din fericire scap de el si-i urez o viata placuta in continuare. Now, as putea fi acuzata de rasism sau de nesimtire, dar in nici un caz de amandoua.

Stiu ca nu exista nimic mai romantic si mai magulitor pentru o fata decat sa fie agatata pe strada in timp ce-si indeasa in gura paine si sunca de curcan, dar intr-un fel bizar si inexplicabil in ziua aceea am ramas imuna la farmcele congoleze. Saracul Jemma, sper sa aiba mai mult noroc cu alte turiste la fel de norocoasa ca mine care ii retin atentia, fie si pentru cateva minute.

Dupa ce am fugit cat mai repede in toate directiile am ajuns in cele din urma si in Gradina Luxembourg. Foarte frumoasa si verde ce-i drept, apoi la Panteon.. foarte neinteresant. Andreea a ramas prin oras sa-si mai cheltuie banii si sa-si mai incante globii oculari iar eu m-am intors in camera sa ma mai uit la niste Damages cu Ana.

In seara aceea am ajuns prin zona Trocadero unde am rezistat cu indarjire ideii de a merge sa vedem cimitirul din zona unde e ingropat Jimmy Hoffa (or somebody).

- Adica sunt in vacanta si vreti sa-mi contemplez propria mortalitate? Nu-i destul ca I got fired si viitorul pare sumbru?

Din fericire soarta a fost de acord cu mine. Cimitirul se inchidea la 18 iar noi eram acolo la 19. Haha, suckers. Ne-am mai plimbat prin zona discutand cat de fain ar fi sa locuiesti la Paris si cum putem face acest vis o realitate. In cele din urma am ajuns la un restaurant unde chelnerii erau fie prea simpatici, fie prea antipatici. Aici am mancat pentru prima data in viata mea… melci. Nu mai aveau picioare de broasca din pacate. Oricum, melcii au un gust interesant… dar categoric nu mi-as arunca banii pe asa ceva in cazul in care-mi e cu adevarat foame. Which is what food should do… sa-ti calmeze foamea.

La acelasi restaurant ne-am luat toate trei o sticla de vin fata de cate un pahar cum luam pana atunci, iar din ecuatia trei fete si o sticla necunoscuta de vin au iesit la capat trei fete cam ametite care s-au gandit sa mearga din nou pe Champs du Mars. Cat timp Andreea a urcat inapoi in Turnul Eiffel, de data asta pana in varf, eu si Ana ne-am inghetat cururile pe iarba si am vorbit bineinteles despre ce altceva. Despre baieti. A venit Andreea si am continuat sa vorbim despre baieti, aceasta eterna sursa de fascinatie pentru noi.

Astfel ziua se termina in culori de Sex and the city, cu niste fete vorbind despre niste baieti. Desi in cazul noastru ar fi vorba despre Paris in rolul de City, iar nu The Big Apple.

Warning: postul asta s-ar putea sa fie chiar interesant! Pentru ca va fi in buna masura despre sex. Da, sigur, am vazut si Luvrul (pe dinafara), Piata Bastiliei si centrul Georges Pompidou in aceasta frumoasa zi de miercuri, a treia in calatoria mea la Paris, dar sa trecem la subiectele cu adevarat zemoase.

Si anume cartierul Pigalle, de unde nimeni nu pleaca nesatisfacut, indiferent ce-i face sangele sa navaleasca spre regiunile sudice. In alte cuvinte, daca esti pervers, atunci Pigalle e the place to be. Sex shop-uri, night cluburi, peep show, cinematografe X-rated si tot ce a avut hedonismul comercial mai bun de oferit societatii contemporane se afla aici. Inclusiv faimosul Moulin Rouge.

Dar dupa cum eu, Andreea si Ana Maria suntem teoreticiene desavarsite* si practicieni doar in conditii speciale experimentale, obiectivul principal in cartierul Pigalle a fost Muzeul Erotismului.

In Muzeul Erotismului am avut ocazia sa vedem ce tresare in mintea omului primitiv cand se gandeste la sacrul act al propasirii speciei (chiar daca obiectivul sau finala e mai degraba tigara de dupa decat biberoane din rachita si “Mami, vreau cartofi prajiti”).

Si ce a tresarit sunt cele mai bizare oale de gatit si pipe de fumat pe care le-am vazut vreodata, printre altele. Dincolo de obsesia motivului estetic falic (penises every where), muzeul care se intinde pe sase – sapte etaje ne-a oferit si filme porno de epoca, imagini neinteligibile cu pozitii Kama Sutra, dildo shoes, scaune cu vibratoare cu pene incluse si cel putin pentru Ana… un live show cu doi vizitatori homosexuali care s-au simtit un pic cam prea inspirati de cladirea in care se aflau.

Adica serios acum, ai cinematograful x-rated la doi pasi si simti nevoia sa imprastii PDA (pornographic displays of affection) in Muzeul Erotismului? Care ar trebui frecventat doar de teoreticieni desavarsiti ca noi!?

Dupa ce ne-am clatit ochii si am scapat de inhibitii ce ne ramanea sa facem decat sa mergem la Starbucks.

In restul zilei insorite am facut un ocol considerabil al Luvrului care m-a cam sictirit pentru ca am ajuns la propria-mi limita de turisti asiatici. Dupa Luvru ne-am despartit de Ana, iar eu si Andreea am mers la centrul Pompidou care este  fara indoiala cea mai urata fabrica de tevi pe care am avut vreodata nefericirea sa o vad. Dupa verificarea mai multor obiective turistice mai mici din apropierea centrului ne-am intalnit din nou cu Ana ca sa mergem in Piata Bastiliei…

Care nu este in nici un caz Alcatrazul pe care mi-l imaginam eu. Un pilon in mijlocul intersectiei… fascinant.
Ne-am mai plimbat prin zona si am ajuns pe seara la un restaurant numit La Petite Marche. Aici am mai vorbit nitel despre viitorul meu profesional, iar fetele au venit cu niste sfaturi foarte de bun simt vizavi de a nu-ti pune toate ouale intr-un singur cos. Am aflat printre altele ca sunt “prapastioasa”. Asa sunt eu, living on the edge.

Andreea a avut un orgasm ciocolatronic iar eu m-am umilit sa cer mancarea pe care nu am putut sa o termin la pachet.

Cum, nu aveti cutii de plastic pentru mancare la pachet? Ce restaurant de doi bani e asta?

Pana la urma am plecat cu o bucata de cotlet caramelizat cu linguini invelite in staniol si nu, nu am mai apucat sa le mananc pana sa parasim taramul magic al Parisului.

*A nu se intelege ca nu suntem toate SSSSSSSSMOKIN hot.

Prima noapte in Paris a adus cu sine primele acuzatii nefondate ca as sforai. Nu comentez nimic fara un avocat si o inregistrare video. 

Planul pentru a doua zi a fost sa vedem Arcul de Triumf, Champs Elysees si Place de la Concorde.  Ana a ramas in camera pentru a lucra la planul ei de cucerire si/sau distrugere a lumii in timp ce eu si Andreea am petrecut prima parte a zilei in centrul posh al orasului. 

Andreea, tradandu-si radacinile piaristice cand era in serviciul anumitor branduri de fast food (si restaurante casual) care vor ramane nenominalizate pentru ca nu facem publicitate mascata, era de-a dreptul incantata de Mac-ul de pe Champs Elysees. Atat de incantata ca a vrut sa ramanem acolo sa-si manance mcbomba de calorii desi restaurantul era pustiu.

Ne-am intalnit din nou cu Ana la Biserica Madeilene. Impreuna trebuia sa mergem pe la magazine, ca fetele chic in Paris. Dar am ajuns sa ne zgaim prin vitrine vreo doua ore, ca fetele chic din Nicolae Grigorescu, Dristor, respectiv Piata Iancului.

In metrou la intoarcere s-a intamplat sa intre Andreea in vorba cu un mosulet foarte dragut, simaptic. Cum a auzit ca fata pe care o sorbea din ochi visand sa fie cu vreo 60 de ani mai tanar este din Romania, nu a contenit cu “laudele” la adresa plaiurilor noastre: ca este inapoiata, ca nu face de fapt part din Europa, ca acolo toata lumea mananca catelusi si bate lebede (sau vice versa).

I just thought that was rude. 

Cand zic ca ne intorceam, de fapt trebuie sa-mi aleg cuvintele cu grija. Ana credea ca vrem sa ne intoarcem la camera. Andreea credea ca mergem in parc. Eu ma tineam dupa ele doua. Cand ajungem la statia de metrou unde era hotelul, Andreea se trezeste sa intrebe:

Andreea: “Cum!? Mergem acasa?”

Ana: “Pai nu ati zis ca vreti sa mergeti sa stati in pat?”

Andreea: “Am zis in PARC!”

Ana: “Aaaaaaaah!”

Diana: “You guys are idiots.”

Ana si Andreea: “Pai tu de ce nu ai zis nimic?”

Diana: “Stiu eu vreodata ceva!?”

Dupa asta Ana a ramas la camera, iar eu si Andreea ne-am indreptat pasii spre Notre Dame (boring), Sena (nice) si apoi enigmaticul Palat al Justitiei si Conciergerie pe care nu le mai gaseam, fiind mai timide din fire. Cat timp ne-am plimbat prin Ile de la Cite am mancat o clatita si Andreea si-a trimis cartile postale. Ne-am despartit din nou pentru ca Andreea voia sa viziteze mormantul lui Napoleon. Avand in vedere ca erau slabe sanse sa vad cum se renaste Napoleon sub forma de zombie care isi pune mana in jacheta ca sa se prinda singur de coaste (lovely image I know), am zis pas. 

M-am indreptat spre hotel si am descoperit in zona un comci book shop unde am stat vreo jumatate de ora ca sa citesc un BD in franceza despre Iisus, luptator sfant contra hoardelor de zombie (de aici se vede de ce am ramas cu zombie pe creier).

Seara ne-am reunit toate din nou ca sa vedem Montmatre si Sacre Coeur. Cred ca as fi vrut sa explorez Montmatre mai in profunzime decat sa trec prin el rapid. Ajungem la Sacre Coeur… iar urcam cu liftul pentru ca ze french they love their elevators see… dupa care mergem sa mancam la un restaurant obscur. Masa de langa noi era ocupata de o familie nucleara americana exact cum vezi in postere: fat dad, chunky mom, flabby son, chunky girlfriend. Nu-i asa ca ti se incalzesc arterele ingrosate de colesterol?

In timp ce mancam am avut o discutie despre sentimente cum avea Carrie cu prietenele ei, dar in restaurante mai fancy sunt sigura. Andreea a mentionat ceva despre cat de importanta este privirea partenerului, care sa se uite la tine cu pofta. 

“Ah, deci vorbim despre eye fucking.”

“Nu! Trebuie sa te priveasca cu pofta si asa, ca si cum ii vine sa te manance”

“Eye, meet fucking….”

Dar mai multe despre eyes, fucking si tot ce se afla intre cand vorbim despre ziua 3… cand cele trei fete cucuiete au vizitat Moulin Rouge si Muzeul erotismului.

Toata lumea lucreaza pentru ceva. Pentru bani e cel mai comun raspuns. Pentru faima mai e popular. Pentru prestigiu, pentru sentimentul de auto-importanta. Dar toti, absolut toti in timpul verii sau iernii lucram pentru acelasi lucru. Vacanta. Si razbim prin pene de curent, seceta de cafea, deadline-uri, mail-uri de la piarite cu formulare de acreditare care nu au mai ajuns, stres si nervi cu o singura rugaciune apriga in suflet. Doamne da sa vina vacanta mai repede!

Si pentru mine vacanta a venit. Si o data cu ea a adus si o forma de vacanta mai permanenta.

Cu patru zile inainte de plecare, am fost anuntata ca Metropotam nu va mai avea nevoie de serviciile mele.

Ai crede ca asta inseamna ca nu as mai fi putut sa ma simt bine. Adevarul e ca indiferent ce fac sau unde merg exista o senzatie transcedenta (cuvant sugerat de Ana) de grija vizavi de intrebarea existentiala: “What am I gonna do?”

Dar capacitatea omului de a nega aspectele negative ale vietii sale si de a se concetra asupra celor pozitive… cunoscuta in anumite cercuri ca o lipsa de atentie acuta… imi asigura cel putin o parte din comfortul si placerea pe care speram sa le obtina din mica mea vacanta la Paris de o saptamana cu doua fete cucuiete pe nume Ana Maria si Andreea.

Aeroportul Baneasa la ora 6:30 dimineata intr-o luni este un univers cum numai George Lucas si-ar putea imagina. Plin de personaje dubioase cu rucsaci mari in spate care-ti aduc aminte de niste carabusi exraterestri. Unul dintre aceste personaje, primul weirdo dintre multi care vor urma eram eu sigura, a intrat in vorba cu mine si Andreea (Ana venea din Anglia cu Eurostarul si urma sa ne intalneasca in Paris). Ne-a intrebat daca vrem sa cumparam un catel… Primul gand a fost: “Where would I put it!?”, ca apoi sa dau politicos din cap pentru a-mi semnala dezinteresul.

Zborul a decurs fara probleme, defectiuni tehnice sau pasari ratacite prin motoare. Si la final bineinteles ca publicul spectator la mica drama aviatica a trebuit sa aplaude. Mai traim o zi, mai pierdem un euro.

Cand am aterizat, pe scara de “rupte de foame si de sete” eu si Andreea ne aflam momentan la un 6. Ne-am urcat intr-un autocar si a m facut vreo ora pana in Paris. Drumul spre Hotel era o minune logistica, bine planificat, bine semnalat cu pixul pe ghidul Andreei. Era imposibil sa ne pierdem.

Which is exactly what happened cand ne-am dat seama ca am ajuns in statia de metrou care nu trebuia. Din fericire am ajuns in apropierea Turnului Eiffel si prin urmare in cartierul care trebuia. Prima data cand a vazut Andreea Turnul Eiffel era ca un copil mic care descopera sub bradul de craciun consola Wii pe care o visa de atata vreme. Fericire in starea ei pura. 

Ne-am plimbat pe Avenue de Souffren agale, pana cand ne-am potolit foamea si setea la o patiserie in timp ce ne zgaiam la turisti, sperand sa-i facem sa se simta incomod. Dar Andreea a avut o revelatie. Cand se uita la un membru al sorgintii masculine, acesta se uita inapoi la ea. Repetarea situatiei de cateva ori a facut-o pe Andreea sa exclame in cele din urma:

“Mai ce flusturatici sunt francezii!”

urmat de un mormait

“Stop staring at me… *grumble grumble grumble*”

Ne-am intalnit cu Ana la camera dupa care am plecat sa vizitam Turnul Eiffel. Cozi kilometrice si pitipoance americane… si o minune a ingineriei secolului XIX. Macar pentru Turnul Eiffel sa stau la coada daca nu ma injosesc pentru nimic altceva. Dupa o jumatate de ora petrecuta incercand sa le enervez pe concetatenele mele (sau sa le fac sa rada, rezultatele tind sa varieze) am ajuns la nivelul 2 al Turnului pentru ca etajul 3 era inchis. Intreg orasul se intindea in fata noastra ca o negustoreasa ce-si intindea oalele sclipitoare in strada.

Si nu ma gandeam la ce o sa fac cand o sa ajung acasa. Chiar deloc. Serios!  

Dupa urcus ne-am ghidat dupa review-urile de pe ipod touch-ul Anei, the mac lover de serviciu, ca sa ajungem la un restaurant pe Rue Kler numit Tribeca unde cu infinita nesimtire mi-am comandat… lasagna. In Paris eu am mancat Lasagna, sa-mi fie de rusine.

Dupa un singur pahar de vin rosu, toate trei ne-am intors in camera impiedicandu-ne pe drum (cineva un pic mai des ca restul dar nu-i zic numele… sa se simta singura).

Cand veni ziua sa intre la liceu, entitatea numita Diana pe care e posibil sa o cunoasteti azi (sau nu) era deja in mare parte stabilita la scala particulara si la scara cosmica. Citeam multe comicsuri, ma uitam la multe filme, citeam Asimov si Frank Herbert si nu aveam prieteni sau prieten. Singura mea prietena era Adriana, care in decurs de doar doi ani reusise performanta sa treaca de la Sailor Moon la Sepultura si Manowar.

My, how times change.

Nevoia de a fi placuta de catre noii colegi era tot acolo si de data asta parca porneam de pe o baza mai solida decat in generala cand nu aveam absolut nici un reper vizavi de cine sunt sau ce-mi place. Dar si de data asta, un univers fictional cu nave spatiale sau supereroi mi se parea infinit mai abordabil decat universul clasei in care invatam cu 25 alte suflete.

Si ce face un copil destept (sa zicem) care nu are (mai) deloc prieteni si se uita la (prea) multe filme? Se apuca de scris bineinteles. Clasele 9-10 reprezinta pentru mine un fel de primavara a creativitatii mele. Aveam atatea idei si atata timp liber sa le dau viata, incat profitam de orice concurs de creatie literara sau revista a scolii la care mi se oferea ocazia sa particip. Si pe unele dintre aceste concursuri le-am castigat si unele articole chiar le-am vazut publicate. Intrebati-o pe Iulia cum a fost cu articolul pe care l-am scris despre Iad si programul de bronzat de acolo.

The stories she could tell.

N-o sa uit niciodata primul milion de lei pe care l-am castigat scriind. Era pentru o povestire de vreo 20 de pagini despre cum va arata lumea peste 50 de ani. Evident, influentata puternic de Spaceballs si Blade Runner (ciudata combinatie stiu). Am castigat doar o mentiune cu povestirea aia stupida, dar milionul pe care mi l-au pus in mana valora pentru mine cat trei premii I. Erau banii mei, pentru care fara falsa modestie, am muncit sa-mi sara capacele. In seara de revelion scriam intr-una despre anul 2050 si ce fericiti vom fi, cand nu vom mai fi copii.

Or something…

Am stat pe milionul ala cred ca vreo 3 luni pana sa-mi calc pe inima sa cheltuiesc din ei. Doar daca ma uitam la el ma simteam dintr-o data mai bine. Astia-s banii mei, munciti de mine si i-am luat nu oricum. Pe ceva ce am scris. Ceva nascut din capsorul meu. Ceva 100% pe care cineva a crezut de cuviinta sa-mi dea bani!

Absolut de domniul SF-ului.

Ultimul concurs de gen la care am participat a fost in clasa a XI a cand am castigat un mobil pentru o povestioara si mai crancena despre drepturile femeilor. Cineva sa-i aduca aminte profei de istorie ca mi-a ramas diploma verde la ea. N-o sa uit niciodata cum m-am dus mandra la tatal meu la pravalie si i-am pus cutia cu mobilul Nokia 3310 (or something) pe tejghea si s-a uitat la mine si a zis:

“In sfarsit ai adus si tu ceva acasa…”

Deci iata-ma in clasa a XI a, fara colega de banca traditionala pentru ca Aurora ma parasise ca sa stea cu Roxana, fata cu corp beton dar fata de Barbara Streissand. M-am mutat din prima banca de la fereastra in prima banca de la perete, in fata Alinei, despre care am vorbit deja in postul despre Andreea. Cam in aceeasi perioada am reluat legatura cu Ana-Maria, despre care am vorbit deja. Le mentionez pe fetele astea pentru ca m-au facut sa inteleg ca oamenii nu sunt complicati.

Wait, let me rephrase that ca mi-e ca se intelege gresit. Sa vorbesc cu ele nu era greu. Nu era complicat. Nu era o chestie pe care trebuia sa o fac ca sa nu par a social retard. Imi placea sa stau de vorba cu ele pentru ca erau tipe foarte de treaba, foarte cool, foarte pozitive. Si prin asociere, insemna ca si eu trebuie sa fiu cat de cat ok daca aveam dreptul… nu, privilegiul… sa zumzai pe langa ele.

Majoratul mi l-am facut la Pizza Hut. Nu are vreo importanta pentru ce ziceam adineauri decat ca mi se pare foarte penibil and funny in a way. Cred ca este acelasi lucru cu a-ti sarbatori aniversarea a 20 de ani de casatorie in Chuck E Cheese.

Aveam acum 18 ani. La simularea de bac luasem 9,70. Faceam meditatii la creativitate ca sa dau la Jurnalism. Aveam cateva prietene la care tineam ca la ochii din cap. Pentru absolvire am mers la mare dupa ce am fugit cu banii stransi pentru balul intr-un restaurant din Cismigiu. Cu ocazia asta l-am vazut pe profu de romana jucand volei in izmenele sale cu iz interbelic si sa torn cu iaurt pe Alina care tocmai se arsese rau de tot la soare. Cea mai faina dup-amiaza la mare ever.

Liceul era pe terminate. Nu traisem mari povesti de dragoste, nu scrisesem romanul adolescentului modern, nici macar nu ma imbatasem. Like… once. Dar la urma urmei, la final chiar nu conta.

Dupa startul pe care l-am avut, parintii pe care i-am avut si mi-au oferit toate posibilitatile, colegii pe care nicioadata nu am reusit sa-i inteleg, interesele si hobby-urile in care m-am aruncat, patru ani de destrabalare adolescentina nu erau niciodata o optiune viabila. At the end, cel mai important lucru cu care am ramas din liceu nu sunt amintirile cu aroma de alcool si nici macar milionul ala pe care l-am castigat muncind pe branci.

Liceul a insemnat ca trebuia sa invat o lectie. Ca ce conteaza cu adevarat nu sunt diferentele dintre eu si restul, ci felul in care toti ne asemanam. Indiferent cat de ciudata sunt/ am ajuns / o sa fiu, tot vreau acelasi lucru pe care-l vrea oricine altcineva. I want to be happy. In goana noastra dupa fericire suntem toti egali, nimeni nu este mai special decat celalalt, cat de ciudat esti nu conteaza decat pentru cei foarte incuiati la minte, but who needs those assholes anyway?

Life is what you make it. So make it a good one.

Cred ca a sosit momentul sa vorbesc despre Ana Maria. In mare parte pentru ca am promis ca o sa scriu ceva frumos despre ea cu ocazia zilei sale de nastere care a trecut total pe langa mine (28 mai) si pe de alta parte pentru ca am inceput seria asta de posturi in legatura cu de ce sunt asa ciudata si Ana Maria a jucat un rol destul de important in acceptarea propriei mele ciudatenii.

Si o sa scriu asta in romana si in engleza pentru ca Ana are colegi la Oxford care sigur vor dori sa stie ce lucruri dragute se scriu despre ea.

Deci Ana e o fata pe care o cunosc de 12 ani, de cand m-am mutat in scoala ei in clasa a VI-a si am devenit colege de clasa. Insa in gimnaziu eram prea fucked up ca sa ma gandesc la altceva decat cum sa supravietuiesc gimnaziului prin urmare abia cand s-au mai calmat furtunile emotionale/hormonale in liceu… am reluat legatura cu AnaMaria si am descoperit ca hey… e o tipa cam tare asa.  Cam nerdy pentru binele ei dar si eu eram cam geeky pentru binele meu.

Astazi tot glumim despre vremurile alea, dupa ce am trecut printr-o pubertate, o adolescenta si stagiile jenante de inceput ale asa zisei maturitati.  In alte cuvinte, impreuna ne-am vazut cand eram in cea mai jalnica stare posibila… deci e imposibil sa ne mai surprindem in vreun fel.

E cam greu sa vorbesc despre Ana pentru ca stiu ca ce zic acum ramane scris si ii ramane la indemana sa ma tortureze cu el. De asemenea fata are talentul auto-negatiei instantanee. Orice lucru bun zici despre ea, neaga instantaneu: “Matura? Nu sunt matura. Speciala? Nu sunt speciala. Super tare? Pai poate sunt… dar tot mai crezi ca sunt matura?”

Prin urmare nu are rost sa insir o lista insipida de calitati gen: “Ana e desteapta, sincera, generoasa”. Pentru ca astea nu sunt decat cuvinte si cand le zic fiecare isi formeaza o parere despre ce inseamna dar acele proiectii nu vor insuma neaparat tot ce este destept, sincer, generos la Ana.

Pot sa zic totusi ca Ana este side-kick-ul meu de incredere. Just kidding. Tineti-va rosiile putrede, mai ales tu Ana. Ce pot sa afirm cu incredere este ca Ana este complicele meu. Ea este persoana catre care privesc atunci cand cineva zice ceva stupid sau ridicol, iar noi doua vom imparti o privire conspiratoare si vom chicoti din nici un alt motiv decat ca amandoua ne-am prins.

Presupun ca asta se datoreaza faptului ca avem o viziune de ansamblu asupra umanitatii asemanatoare. Credem ca oamenii sunt dusi cu pluta. Toti. Gramezi de paranoia si psihoza in blugi si cu freza gelata. Dar Ana cu siguranta este mai umblata decat mine, cunoaste mai multi oameni decat mine si se afla in pozitia de a ajuta mai mult oameni decat mine. Ceea ce si face. Din nou si din nou, fiind persoana buna la suflet si fucking insane care e.

Si din moment ce suntem pe aceeasi lungime de unda si Ana este o fiinta nebuna dar buna la suflet, cu ea ma simt cel mai comfortabil cand vine vorba sa spun ce am pe suflet. Pentru ca stiu ca o sa inteleaga, chiar daca venim din medii total diferite si am avut vieti diferite. Intr-un fel sau altul am ajuns in acel stadiu de relationare in care dincolo de interese comune si hobby-uri comune, oamenii pur si simplu se potrivesc, indiferent cat de ciudata ar parea combinatia la prima vedere.  E un fel de combinatie gen branza cu mucegai si ciocolata, sau Michael Jackson si familia Simpsons.

Prea devreme pentru glume cu Michael Jackson? Imi cer scuze.

Ce e bine in toata povestea asta cu branza puturoasa si ciocolata (o las pe Ana sa decida cine ce este dintre noi doua) este ca o astfel de relatie se poate sustine pe sine si cand prietenii sunt despartiti de distante considerabile.

Deci Ana, abia astept sa reducem distanta la zero, cu coazia vacantei noastre la Paris. La multi ani si sa mai prindem 12 ani impreuna.

***

I think it’s about time I talked about Ana Maria. Mostly because I promised her I’d write something nice about her for her birthday which came and went (28th may) and but also because I started this series of posts about why I’m so weird and AnaMaria has played a pretty big part in my own acceptance of my weirdness.

And I’m going to write this in both romanian and english, because I’m sure she’ll want to spread it around her classmates to let them know what pretty things are being said about her.

So Ana Maria… is a girl. And I’ve known this girl for close to 12 years now. We met when I was transferred to her school and we became classmates. But during gymnasium I was to fucking focused on somehow surviving gymnasium itself to become close friends with anybody, and it was only during highschool that I somehow reconected with Ana and discovered that hey, she’s kinda cool.  Kinda nerdy for her own good, but I was kinda geeky for mine.

Now we joke all the time that we’ve been through puberty, adolescence and the awkward early stages of adulthood together. So from here on we can’t possibly get more pathetic and surprise each other.

It’s kinda hard to talk about Ana Maria because I know that whatever I say, she’ll use it later on to torture me with it. On the other hand, she has the gift of instantenous self-negation. She’ll instantenously deny any positive thing you say about her. “Mature? I’m not mature. Special? I’m not special. Awesome? Well maybe I am… By the way, do you still think I’m mature?”.

I’m not gonna go down a long list of qualities like: “I like Ana cause she’s smart, or funny, or kind, or generous” because ultimately when I say the words everybody has a different idea of what they mean and it may or may not encompass all that is smart, funny or generous about Ana. In fact I’m pretty sure they wouldn’t.

I can say however that Ana Maria is my trusty side kick. Nah, scratch that. Just kidding. She’s my co-conspirator. She’s that person that I look across the room for when somebody does something silly or stupid, and me and her would share a knowing look and giggle for no reason at all other than the fact we both “get it”.

We are conected by the same similar view of people I guess. In short, we think people are fucking insane. All people. Walking, talking, full to the brim buckets of paranoia and psychosis. But Ana certainly knows more people than I do and she’s in the position to help more people than I am. Which she does, being such a kind insane person.

And since we’re so attuned to the intricate working of the world and being that she’s such a kind insane person, she’s the one I feel most comfortable in sharing absolutely everything about my life precisely because she gets it. Because for some reason, although we come from very different backgrounds and have very different personalities, after 12 years, we somehow reached that mythical plane of social kinship, beyond common goals or common interests, where people simply fit together even though it might not make perfect sense in the beginning. It’s like blue cheese and chocolate or Michael Jackson and the Simpsons.

I’m sorry, is it to early for Michael Jackson jokes? Sorry about that.

The good thing about reaching the plane of stinky cheese and chocolate (I’ll let Ana decide who is what) is that a friendship like that can sustain itself even if said friends are separated by great distances.

So Ana, I’m looking forward to once again reducing that distance to zero and spending our holiday in France. Happy birthday good buddy. Here’s to the next 12 years together.

Veni ziua dupa primii trei ani de viata petrecuti in fata televizorului cu ochii in bulgari si desene comuniste, sa fiu data la gradinita. Inca imi aduc aminte ziua cand m-a dus mama cu ea la gradinita Floare de colt ca sa ma inscrie si ma gandeam ce ciudat e ca toti copiii de acolo se joaca la aceeasi masa si nu au televizor. Presupun ca poti sa zici ca eram un copil timid la gradinita dar adevarul este ca pur si simplu nu constientizam vreo nevoie de a vorbi sau a ma juca cu alti copii.

Pur si simplu nu imi pasa asa de mult. Era o fata cu care imi aduc aminte ca am avut o tentativa sa ma imprietenesc, dar in acelasi timp intr-o zi m-a parasit am putea spune ca sa mearga sa se joace cu ‘fetele populare’, atat de popular cat poti sa fii la gradinita. Dar de atunci se face distinctia intre populari si dorks, pentru ca stiu ca era o fata Laura… care mereu se juca cu jucariile bune, si cand am facut piesa Alba ca Zapada ea era arhetipul feminin pentru ca arata ca o papusica. Si eu eram fetita chubby cu freza de Beatles. Da, nu aveam cum sa fiu eu Alba ca Zapada. In piesa aia l-am jucat pe Sforaila.

Si totusi nu pot sa zic ca a fost urat la gradinita. Cel putin mancarea era buna. Tendinta de a ignora nevoia de prietenie a continuat si cand am ajuns la scoala. Nu am ajuns sa fiu prietena cu nici una dintre colegele mele de clasa, desi le chemam pe cateva la ziua mea acasa mai mult pentru ca ma obliga mama decat altceva. Nu ieseam pe afara cu ele pentru ca preferam sa stau acasa sa ma uit la desene. Pentru ca la 8 ani s-a intamplat un lucru minunat. Ne-am luat cablu si minunatul univers al Cartoon Network mi-a invadat viata constienta si inconstienta pentru ca daca nu ma uitam la desene probabil le visam. Era mult mai simplu sa fugi acasa dupa scoala si sa pornesti televizorul ca sa te uiti la Galtar and the Golden lance, decat sa stai in fata blocului cu niste copii pe care nu-i cunosteai.

Si la scoala… pai la scoala era usor sa iei note bune daca iti dadeai un pic de interes. Nu invatam ca sa fiu eu aia cu mot din clasa, ci ca pur si simplu majoritatea materiilor mi se pareau simple. Cu exceptia matematicii bineinteles. Bineinteles, aveam destul timp sa-mi fac temele si sa invat inainte de lucrari dat fiind ca nu ieseam afara din casa sa ma joc.

Deci lucrurile au tinut-o asa pana cand in clasa a 6-a mi-am schimbat scoala. Si atunci, it hit me. M-a pocnit cu o furie uimitoare pentru varsta-mi mea frageda, o povara emotionala imuabila, acel ceva care avea sa ma urmeasca toata viata, pana astazi si probabil pana voi muri.

Nevoia de a fi placuta.

Peste noapte am trecut de la “who are you people” la “please, look at me”. 12 ani, clasa noua, oameni noi si o pubertate incipienta care alatura un “ergo sum” mai vechiului “corgito”. Voiam ca noii mei colegi sa ma placa si voiam asta rau de tot. Dar majoritatea noilor mei colegi nu ma placeau. Si fiecare refuz si fiecare bataie de joc durea infinit mai mult decat ar fi trebuit, daca as fi fost un copil mai sociabil de la inceput si sa fiu calita in matters like these.

Bineinteles incercam sa fiu amuzanta si incercam sa fiu o colega buna (a se intelege ca lasam lumea sa copieze de la mine) dar I couldn’t help noticing ca in cazul colegei mele Raluca, una dintre fetele aratoase si populare, notele erau undeva in zona 6-7, habar nu avea cine este Johnny Quest si totusi in fiecare an de Martisor primea de zece ori mai multe martisoare decat mine. Hmm… I wonder why?

Perioada “why don’t they like me? Bu-hu-hu-hu!” in care saptamanile erau marcate de cate o sesiune serioasa de plans a tinut vreo doi ani pentru ca in clasa a opta s-au intamplat doua lucruri importante.

1. I grew boobs. Si nimeni in clasa nu avea boobs ca mine si desi nu o spuneam, ma simteam bine ca am boobs. Thanks mom!

2. Am dat-o pe sf-uri. Am redescoperit Star Wars, mai mult din gresala decat altceva. Mai vazusem Star Wars de cateva ori pana atunci, dar abia la 13 ani I really got Star Wars si genul science fiction in general. Am realizat ca atunci cand ma uit la filmele alea, sau cand citeam cartile alea, ma simteam bine. Nu conta ca sunt urata, timida, emotiva si/sau batuta in cap. Conta doar povestea si cum ma facea sa ma simt. Si citind acele povesti imi imaginam povesti la randul meu si ma simteam speciala.

Din cand in cand aceleasi povesti ma faceau sa plang, dar macar nu plangeam pentru ca nu puteam sa fiu Alba ca Zapada.

Dar generala nu a fost un dezastru complet pentru ca am reusit totusi sa-mi fac doua prietene care au ramas cu mine pana in ziua de azi. Ana si Adriana. Dar despre ele in episodul urmator.

Next time: Diana la liceu.