In fiecare an am si eu o vacanta adevarata. Iar acea vacanta este Fedconul. Altii merg la ski in Austria, la plaja in Grecia sau la muzeu in Anglia… eu merg la trekkies in Germania. Is that so wrong? is that so fucked-up?

Da.

Deci este ora 6:30 dimineata cand scriu chestia asta si la 15 ore dupa ce mi-a decolat avionul din Bucuresti cred ca pot sa zic ca s-a incheiat prima zi a vacantei mele.

A inceput cu un drum scurt de vreo doua ore jumate – trei ore pana la servici ca sa aud ce a facut Doru la Budapesta si sa ciocnesc un ou cu colegele de serviciu. Oul meu a fost masacrat.

Avionul pleca la 17;15 de la Otopeni, cu escala in Amsterdam pentru a ajunge in Dusseldorf la ora 22:35. Am refacut cunostinta cu Otopeniul pentru ca in tzarania mea suprema, de cativa ani zburam numai cu low cost-uri. Am ajuns atat de dezobisnuita cu companiile “serioase” aeriene ca nici nu mai stiam daca atunci cand iti faci check-inul poti sa ceri loc la fereastra sau nu.

De asemenea se intampla ca in 90% din cazuri atunci cand merg undeva sa merg singura. Dar de data asta cele doua ore standard de asteptare de cand ajungi la aeroport si pana sa decoleze avionul le-am petrecut cu prietena mea Ana-Maria care pleca si ea cu 20 de minute mai devreme tot de pe Otopeni. Faptul ca am avut cu cine sa pierd vremea m-a provocat la un moment dat sa-i spun: “Dude, e cam naspa sa calatoresti singur”. La care Ana s-a uitat la mine cu intelegere calda in ochi si a zis:

“DUH! you idiot”.

Dar marea premiera care a avut loc la aeroport este ca am fost initiata in tehnica sacra a pat-downului. Daca nu stii la ce ma refer, este vorba de pipairea pe care personalul Securitatii Aeroportului ti-o aplica daca activezi detectorul de metale. Nu stiu cum i se spunea inainte, dar in ultimele luni a fost mare scandal in SUA cu patdown-urile astea ca cica se simt oamenii agresati sexual and shit. In cazul meu a fost vorba de o doamna blonda si plinuta care mi-a simtit suncile. Nu m-am simtit jenata in vreun fel. I just thought it was funny.

“Careful, you almost touched my vajayjay”

Si daca s-ar intampla asa ceva cred ca tipa ar fi mai jenata ca mine. Pe de alta parte, nu inteleg de ce a trebuit sa-mi scotoceasca pe la elasticul chilotilor. I mean really? Ce fac, ascund un briceag in chiloti?

Doamna cu atingerea de aur si degetele abile mi-a soptit ca e posibil sa se fi declansat detectorul de metale de la sutien. Vorbeam cu Ana despre asta mai incolo si ea si-a anuntat nedumirirea de ce in cazul ei nu s-ar simti detectorul, pentru ca si ea purta tot sutien cu sarma. To which I replied: “E vina mea ca am nevoie de mai mult metal ca tine!?”

Daca as fi sincera cu mine as recunoaste ca asta nu este prima oara cand my big boobs got me into trouble.

Primul zbor cu KLM a fost un iures de mancare, dulciuri si sucuri. Imi place sa zbor cu KLM pentru ca baietii astia cand le raman sucuri and shit, le tot lase sa circule prin avion pana cand se termina. Aveau si niste ecrane smechere care iti aratau exact unde se afla avionul pe harta, cat timp mai ai pana la destinatie, cati kilometri ai parcurs si asa mai departe.

Ce am mai observat in acest zbor este ca stewardesele erau destul de batrane. Sefa avea in jur de 40, mai era o tipa de vreo 50 si inca un tip tot de 50. Asta m-a pus pe ganduri. E vreo chestie a companiilor low cost sa ne bage in fata numai prospaturi de 20-25 de ani? Este un beneficiu inclus in pret? Daca e asa atunci e singurul beneficiu gratuit, ca in rest, they charge you for fucking everything.

Pe de alta parte este ceva reconfortant in a avea stewardese batrane. Pentru ca ajungi o stewardesa batrana doar daca faci chestia asta de foarte mult timp. Ceea ce inseamna ca fetele astea de aur au trecut prin mii si mii de zboruri, fara sa pateasca nimic.

Am aterizat pe aeroportul Amsterdam Schiphol la ora 19:15 locala. Primul lucrupe care ti-l pot spune despre aeroportul asta e ca spre deosebire de Otopeni, nu am mai fost pipaita in scopul sigurantei naturale. Probabil nu sunt destul de sexy pentru olandezi ca sa fiu considerat un pericol. Din cat m-am plimbat eu pe acolo am mai observat ceva. Cand cineva intarzia la imbarcare si personalul trebuia sa-l cheme prin interfon, mereu se intampla sa fie cetateni ai tarii unde se calatorea. Exemplu: mr. McDonald intarzia la zborul spre Glasgow, mr. Carlos intarzia la zborul spre Madrid, mr. Dumitrescu intarzia la zborul spre Bucuresti si asa mai departe. Sa fie dintr-un simt denaturat ca daca se zboara la tine acasa automat trebuie sa te astepte? Sau se datoreaza faptului ca oamenii astia de fapt nu vor sa se intoarca acasa si vor sa ramana la amante. Pentru c a intotdeauna intarziatii erau intarziati si mai niciodata intarziate.

Zborul Amsterdam/Dusseldorf a fost scurt. Extrem de scurt. As in blink and you’ll miss it scurt. All for the best pentru ca in acest zbor am fost responsabila cu iesirea de urgenta. Pe principiul daca se intampla ceva eu trebuie sa o deschid. I know what you’re thinking. That plane was DOOOMED! Cred ca si d-aia s-au grabit pilotii asa de rau sa ajung la Dusseldorf cu 15 minute mai devreme. “Bai e Diana la iesirea de urgenta, sa apasam pedala ca ne omoara asta pe toti”

In urma doua zboruri prin care am trecut astazi am ajuns la o clasificare a bebeilor care plang in avioane. Deocamdata am doar doua categorii dar sigur voi mai adauga cateva. Deci pe de-o parte avem shriekers. Sunt copiii care au tonul inalt si volumul amplu si oriunde esti in avion nu prea ai cum sa scapi de ecou. Apoi sunt copii care sunt gurglers, sau o combinatie intre un galgait si un tipat. Sunt acei copii care suna mai degraba a pui de dinozauri decat a pui de oameni. Da poti inchizi ochii cand tipa unul d-asta, poti foarte usor sa te trezesti dintr-o data in Jurassic Park.

Am avut un shrieker in primul zbor si un gurgler in al doilea. Bebelii astia erau atat de fucking pissed off ca se afla intr-un avion, ai fi zis ca avionul le-a scuipat pe suzeta la un moment dat in scurta lor viata.

Deci aterizam in Dusseldorf pe la 22:30. Ce e de facut? Sa gasim niste scaunele izolate undeva pe care sa intindem un prosop si sa incercam sa dormim nitel ca nu am avut bani de inca o noapte de cazare. Sa va explic cum a mers treaba asta cu dormitul la aeroport pentru mine. Am gasit intr-adevar o zona izolata, dar doar pana la ora 3:30 asa cand au inceput sa apara oameni. Eu dorm pe o parte. That’s just the way I roll. In my sleep.

Dar nu puteam sa stau pe o parte foarte mult pentru ca incepea sa ma doara bratul care trebuia sa-mi suporte the boobs, despre care am zis deja ca they usually get me into trouble. Asa ca am incercat sa dorm pe spate (ceea ce pentru mine e tortura). Dar bratul ma durea in continuare. In delirul meu provocat de obosoeala, shriekers si gurgles, am inceput sa ma cert cu el.

- Ce dracu ai acum? Ai zis ca te doare asa ca m-am mutat. Dar tot te doare! Ce ai? You’re doing this just to fuck with me aren’t you?

Mda, nu sunt mandra de mine. Dar cel putin pot sa spun ca nu am abuzat de alte membre ale corpului. Cel putin nu verbal. Pe la 3:30 au inceput sa apara oamenii care vor intotdeauna sa fie primii la coada, fat lot of good that is going to do them .
Si cand m-am trezit definitiv… am avut o revelatie.

Am 25 de ani. I’m too old for this shit. Serios vorbind, e vremea sa-mi vina mintile in cap.

I don’t know about you, but I needed a vacation.

Astfel graisem de multe ori in weekendul trecut oricui aplecase o ureche in directia mea in timp ce ne aflam in minunata statiune Baile Herculane. Eram alaturi de niste uameni pe care i-am cunoscut acum vreo cinci ani pe un forum numit TFN. Si desi forumul nu-l mai frecventez, aceiasi oameni care posteaza acolo continua sa ma fascineze, sa ma faca sa rad si sa ma simt de parca nu sunt asa de singura pe planeta asta. Motivul adunarii in statiunea cu pricina a fost premiera unui fan film pe care l-am facut acum cativa ani si care in sfarsit era gata pentru premiera

In caz ca va intrebati daca nu aveti vreo idee despre ce e vorba, fanfilmul este un film facut de fani. Iar fanfilmul nostru este o opera de 25 de minute care nu are nici un sens si prin urmare nu o sa-l aratam nimanui. Decat rudelor cele mai apropiate si iubitelor celor mai iubitoare care nu or sa se uite la noi urat ca ne-am fatait prin padure o saptamana cu o ratusca de plastic mistica dupa noi. Si nu o sa se uite urat pentru ca indiferent ce boacane am face, sunt obligati sa ne sustina si sa ne iubeasca. Chiar when it’s some fucked up shit like Mass Effect 2. Lavi poate sa va spuna mai multe despre asta. Dar indiferent daca opera cinematografica ne va aduce vreun oscar sau nu, it was gosh darn fun making it.

Like all good things in life, intalnirea membrilor TFN din martie 2010 nu a fost a grand affair, ci o intalnire planuita in graba cu cele mai bune intentii. Care in cele din urma a iesit foarte bine pentru ca suntem putin mai batrani dar in continuare pe aceeasi lungime de unda. Carnea poate ca ne este mai atoasa si tre sa ne fierbi mai mult ca sa fim suculenti, dar putem sa ne hlizim in continuare impreuna si asta este cel mai important. Am crescut, ne-am tras joburi, am inceput/terminat facultati, am facut sex (nu la Baile Herculane, not all of us anyway!) dar esenta esentelor ramane aceeasi. We just have fun together, indiferent daca urcam pe munte sau ne jucam jocul ala din Inglorious Basterds care nici acum nu stiu cum dracu se numeste.

Si tocmai gratie jocului cu pricina am ajuns eu sa fiu Batman desi nu mi-am dat seama nici din prima, nici din a doua, nici din multe multe multe incercari. Pentru ca am fost indusa in eroare you see. Dar regretul amar ramane in suflet ca nu am simtit puterea mistica a numelui Batman scris pe o foita de hartie lipita de fruntea mea. Sufletul meu nu a vibrat cu acea putere mistica si am ramas printre ultimii in joc pana cand bunul Cyber mi-a zis ca sunt un supererou anti erou.

Dar la Baile Herculane am invatat si altceva in afara de faptul ca I suck la jocul ala din Inglorious Basterds. Am invatat ca Tiberiu este un sofer dupa sufletelul meu, “Ţiţi” e cam enervant la inceput dar you get used to it, Cyber o sa ajunga in cele din urma in Siberia chiar daca o sa-l tarasca pe Bogdan dupa el si poate cel mai important… trebuie sa facem un fanilm despre jedi tigani. Sau zombie tigani. Sau un taraf Jedi. Nu iti suna a idei geniale? Ah well, maybe it’s just the booze talking.

Dar stai ca nu am pus gura pe strop de alcool tot weekendul. Decat un pahar de Sangria si vreo cativa stropi anemici intr-o cafea vineri dup-amiaza. Dar that doesn’t really count does it?

PS: Intunericul este atat de dulce si intunecat… Tibi stie!

Lui Dumnezeu chiar nu-i place cand beau. Si profita de orice ocazie ca sa-mi demonstreze lucrul asta. Organismul meu pur si simplu nu este capabil sa inteleaga ce se intampla atunci cand beau ceva mai mult de o bere. Si in fata unei asemenea lipse de sens credeam ca stiu in mare ce se poate intampla. I go over the line, I throw up. Si limita aia este mult sub limitele altor oameni. And I mean mult!

De aceea vineri cand m-am dus la ziua lui Necenzurat in The Jack, mi-am impus sa nu beau mai mult de doua beri. Mi-am zis ce se poate intampla de la doua beri. Si true enough, nu am ajuns sa dau la boboci. Insa corpul meu, tricky bastard that it is, a gasit o metoda sa-si manifesta neplacerea fata de situatia creata. Si am lesinat.

In apararea mea, eram deja acasa cand s-a intamplat descinderea in inconstienta deci cel putin nu am ajuns rape-bait undeva la marginea drumului. Cu toate acestea, nu sunt eu experta in consum de alcool… dar este normal sa lesini daca ai trecut de limita mai sus mentionata? Cel putin sper ca este de la bautura (doua beri goddamnit!), pentru ca altfel inseamna ca dintr-o data am narcolepsie.

Mi se pare o reactie asa de ciudata. Ce poate sa rezolve organismul daca stinge luminile? “Ok, acum a ajuns acasa, let’s knock her out pana nu da iama in tuica lui taica-su!”. Serios acum, creierul meu ar trebui sa ma cunoasca mai bine de atat.

Am o rezistenta atat de scazuta la alcool incat ma dezamagesc pe mine insami. Niciodata nu beau destul de mult ca sa fiu 100% wasted, in cel mai bun caz ametesc si incep sa vorbesc despre strap-ons sau alte subiecte penibile. Dar intotdeauna sunt destul de constienta ca sa caut si sa gasesc geaca cuiva indesata intr-un colt langa mine. Si coincidentally, mereu ma asez langa gramada de geci de langa masa pentru ca it’s so comfy!

Deci imi este evident in momentul de fata… I will never ever get completely fucked up de la alcool. My body will simply not allow it.

10 lucruri despre mine care imi plac sincer

1. Imi place ca sunt amuzanta. Imi place ca pot sa fac oamenii sa rada.
2. Imi place, sau mai degraba am acceptat faptul ca sunt o fata si ca atare am dreptul sa fiu girly uneori.
3. Imi place ca gandesc in afara tiparelor.
4. Imi place ca pot sa spun (in scris sau vorbit) o poveste si lumea sa ma asculte.
5. Imi place ca nu mi-e frica sa fac lucruri singura.
6. Imi place ca visez in continuare cu ochii deschisi.
7. Imi place ca am un simt critic.
8. Imi place ca sunt o romantica post modernista.
9. Imi place ca pot sa dau un sfat bun atunci cand mi-l cere cineva
10. Imi place ca vorbesc engleza so well. (nu “so good” bai analfabetilor!)

10 lucruri despre mine care ma fac sa ma incui in casa si sa nu mai dau ochii cu nimeni niciodata decat poate cu catelul ca ea ma iubeste asa cum sunt. O iubire exterioara pura.

1. Nu-mi place cum arat. Da’ deloc.
2. Nu-mi place ca-mi fac iluzii ca toate lucrurile din viata mea se vor rezolva “atunci cand” iar acel cand de fapt nu va avea loc niciodata
3. Nu-mi place ca sunt foarte emotive.
4. Nu-mi place ca sunt dezorganizata, impiedicata, panicata.
5. Nu-mi place ca intru asa de usor in defensiva cand cineva imi face o observatie.
6. Nu-mi place ca nu pot sa privesc un baiat in ochi mai mult de 5 secunde fara sa las privirea in jos rusinata. In alte cuvinte nu-mi place ca sunt timida.
7. Nu-mi place ca mi-e asa de frica de necunoscut, surprize, iesiri din rutina.
8. Nu-mi place ca nu pot sa vorbesc in fata unui public fara sa ma balbai.
9. Nu-mi place ca mi-e o lene de ma doare.
10. Mi-e teama ca am ajuns o cinica. And I hate that.

Exista in viata oricarui om acele momente de suprema constinta. Spre exemplu, ziua in care primul copil de 8 anisori iti zice  “buna seara” in scara blocului si realizezi ca ai crescut “mare”. Ziua in care te duci la o inmormantare si constientizezi propria mortalitate. Ziua cand ti se naste un copil si iti dai seama ca de acum incolo fiecare secunda a existentei tale va fi devotata fericirii copilului tau.

Toate acestea sunt adevaruri mai mari decat tine, adevaruri care pot sa-ti schimbe viata. Acesta nu este un asemenea moment. Azi am aflat ca Jerry O’Connel era gras cand era mic. And it completely blew my fucking mind.

Pentru cei care nu stiu, Jerry O’Connell este un actor, american, de mana a doua, care a jucat in cateva chestii si e destul de cunoscut dar nu intr-atat de cunoscut ca sa aiba vreodata o stea a lui pe Hollywood Boulevard. Daca era doar o tara mai necunoscut decat e, era bun pentru un reality show pe Vh1 despre viata sa. Spre binele lui insa, O’Connell a zis ca o sa evite reality show-urile precum ciuma neagra.

Nu sunt o fana a lui Jerry O’Connell dar il stiu de mai multi ani, si il stiu intr-un anume fel. Il urmaream in serialul Sliders, unde juca rolul de Handsome Geek. Handsome geeks are my kryptonite. Si ma uitam la Sliders DOAR pentru Jerry O’Connell, dovada fiind faptul ca atunci cand a parasit serialul nici nu m-am mai sinichisit sa-l urmaresc.

Dupa Sliders l-am mai vazut pe O’Connell in cateva roluri, prin comedii romantice si Jerry Maguire, roluri care i-au transformat imaginea mentala pe care o aveam despre el. Nu mai era un handsome geek, ci un tip aratos care cred ca e cam antipatic in viata de zi cu zi. Dar niciodata… nicioadata in my wildest dreams nu mi-as fi putut imagina ca Jerry O’Connell…

Was a fucking fat kid!

Da stiu, ce conteaza. Probabil asta ar fi gandit majoritatea oamenilor normali, doar ca eu nu sunt un om normal. Eu sunt Dork Damsel. Si trebuie sa ma axez pe lucruri superficiala, sa fac din tantar armasar (sau poate in cazul asta, invers) pentru ca daca nu as face asta atunci nu as mai fi dork damsel. As fi doar o damsel, si nici macar in distress.

Probabil ca are legatura cu acel cult al celebritatii. Nu-ti imaginezi ca fiintele diafane de pe micul sau marele ecran ar fi avut vreodata o copilarie jenanta. Parca toti au iesit dintr-o cuva de maturizare la 21 de ani, looking gorgeus and made up. Cu exceptia oamenilor gen Paul Giamatti sau Willem Defoe care trebuie sa compenseze lipsa simetriei estetice cu un talent veritabil.

Cum s-a intamplat realizarea. In cel mai bizar si dorky mod posibil. Citeam blogul lui Wil Wheaton (Care a jucat in Stand by me, si printre  altele era si Wesley Crusher in Star Trek: TNG) si vorbea despre perioada aceea frageda din viata lui cand alaturi de colegii sai de platou trebuia sa promoveze filmul stand by me (Lansat in 1986). Printre altii vorbea si de un anumit Jerry, actor cu el in film. Intru eu pe imdb sa vad despre ce Jerry era vorba pentru ca nu-mi venea imaginea in minte sa stiu despre ce personaj e vorba.

Spre stupoarea mea am vazut ca era vorba de Jerry O’Connell, care juca rolul pustiului gras din film (film pe care l-am vazut dar nu stiam chestia asta).

“Nu se poate, Jerry O’Connell sa fi fost gras cand era mic. This is huge. E ca si cum ai afla ca de fapt Madonna s-a nascut cu un penis!”

Repede de tot am intrat pe  net sa vad daca mai existau oameni la fel de frapati ca mine de aceasta schimbare estetica majora in viata tanarului O’Connell. Am aflat de fapt ca pana sa primeasca rolul din Sliders, pentru care ajunsesem sa-l cunosc, O’Connell era cunoscut drept “the fat kid from Stand by Me”.

Wow… deci wow. Daca un pustiulica gras si urat poate sa ajunga intr-o zi sa se insoare cu Rebecca Romjin, sa i-o fure lui John Stamos of all people (care sigur a fost crescut intr-un laborator in Grecia pe undeva) atunci poate si eu, Diana Petrescu din cartierul Dristor, Bucuresti… as putea sa slabesc vreo 20 de kile si sa-mi trag un amarat de contabil ca sot.

There’s hope for Dork Damsel yet!

Timpul trece, banii zboara

Aveam un plan eu si Andreea. Dupa ce pleca AnaMaria sambata dup-amiaza, am fi petrecut noaptea pe strazile Paris-ului (pentru ca nu mai aveam cazare incepand de sambata dup-amiaza). Da, era un plan bun, un plan economicos… dar nu ne-am tinut de el.

Sambata de dimineata ma trezesc frumusel prima, ca de obicei, ca sa ma apuc cat de cat de facut bagajele si facut curat in bucatarie unde inca se mai afla 80% din mancarea cumparata in prima zi. Pentru ca domnisoarele de la Bucuresti erau prea bune pentru sandvisuri cu parizer francez. Trebuiau sa manance ori clatite, ori la restaurant. Cu mare tragere de inima am inceput sa ne facem bagajele, gasind desuuri aruncate sau indesate pe nu stiu unde.

Cu Ana in metrou acum, in drum spre gara, vorbim alene despre the good times, the bad times si ne gandim ce o sa facem pana la 16:30 cand pleaca trenul Anei spre Anglia, dat fiind ca era abia ora 14. Ana scoate biletul sa se uite lejer la el, just to check, si face ochii cat Aliaceaele din ordinul Asparagles (AKA “cepe”).

Trenul ei pleca la 14:30, NU la 16:30.

Da si fuuuuuuuuuuuuuugi.

Si se pune Ana la coada de check care intre timp se evaporase pentru ca cine mai era asa de intarziat precum romancele noastre. Dupa ce-am pupat-o sincer pe Ana si i-am urat toate cele bune, eu si Andreea ne-am dus sa asteptam pe peronul Garii de Nord pariziene, mancand niste croissante surprinzator de bune.

Ziua se scurgea si inca mai aveam locuri de vizitat. Principalul fiind Muzeul D’Orsay. Ca sa ajungem acolo am facut niste manevre sofisticate prin metrou. Atat de sofisticate incat la un moment dat… sub iuresul oamenilor si al turistilor (o clasa de sub-oameni), eu am ajuns in metrou iar Andreea nu. La statia urmatoare ne-am reintalnit, dar manevrele din metrou nu aveau sa se termine aici. Cineva dintr-un alt vagon folosise un spray paralizant, cine stie din ce motiv, si am simtit intreaga putere a armelor neletale pe pielea noastra si in narile noastre. Asta sa intelegeti pentru ca sprayul respectiv nu are vreun miros si cu toate acestea, simti ca-ti parleste the nose hairs.

In cele din urma am ajuns din nou prin centru ca sa cautam Muzeul D’Orsay. Au aparut primii stropi de ploaie si primile griji ca o sa ne prinda ploaia prin Paris in ultima noastra zi acolo.

Pe malul Senei am cheltuit ceva din ultimii banuti ramasi pe suveniruri pentru mine si pentru mama. Am ajuns si la D’Orsay unde ne-am plimbat mai bine de o ora. A fost interesant dar dupa o ora ti se cam acreste de picturi si de descrieri in trei randuri. Dar sculpturile erau superbe.

Dupa D’Orsay am zis sa mai trecem o data prin Montmartre pentru ca oricum nu apucasem sa-l vedem ca lumea. Andreea nu a avut incredere in Forta puternica din mine, dar pana la urma tot am ajuns unde trebuia, in urma unor eforturi sustinute din partea amandurora. In piata din Montmatre, ne-am asezat cururile pe niste trepte si am mancat baghete si croissante, analizand pe cei care urcau sau coborau scarile.

“El e cute”

“El nu e cute”

“Doamne cu ce e imbracata femeia aia”

“Plecati acasa handicapatilor”

Andreea are  o guuuura, cand stie ca lumea nu o intelege. Usa de biserica nu e, mai degraba usa de carciuma la 3 dimineata cand lumea e beata si discuta despre fotbal. Dar numai cand e o intr-o tara straina, cand o prinzi la ea acasa este cel mai dulce ingeras si degasa senzualitate.

Cand trecea un baiat cu adevarat dragut, Andreea, desi nu o sa recunoasca intr-o mie de ani, trebuia sa faca ceva ca sa iasa in evidenta. Cum ar fi sa cante frere Jacques si sa chiuie de bucurie cand baiatul a raspuns cu un sincer si afon “ding, dang, dong”. Pentru un italian cu tricou verde am mers si mai departe si l-am stalkerit pe cateva strazi.

“Hai sa o luam la dreapta!”Andreea ma implora.

“Vrei sa o luam la dreapta doar pentru ca el a luat-o la dreapta!”
“Asa, si… oricum ajungem la metrou”

“Nu conteaza. Lasa baiatul in pace ca nu vrem sa ajunga inapoi in Italia sa povesteasca despre romancele nebune care l-au stalkerit in Paris, ca deja avem o imagine proasta pe acolo”

Baiatul a scapat ca prin urechile acului pentru ca nu am stiut sa o luam la dreapta si am luat-o la stanga dupa care a trebuit sa facem cale intoarsa. Saracul baiat, nu stie ce a pierdut. Dar nu era sfarsitul zilei pentru caprioare. Am trecut pe la hotelul unde ne mutasem ca sa nu petrecem noaptea pe strazi. Iesim mai tarziu pana la Mac si cu hamburgeri si o sticla de vin in poala ne indreptam spre  Champs du Mars.

Care sunt cele trei secrete ale succesului in marketing? Location, location, location!

Cam asta era situatia pentru mine si Andreea sambata seara. Unde sa stam astfel incat sa nu avem luzeri pe langa noi, dar nici sa nu parem noi a fi luzerii din ecuatie. In cele din urma ne asezam intr-un colt langa un grup de patru indivizi: 1 fata si3 baieti. Si astfel incepe cea mai mare partida colectiva de eye fucking la care am asistat vreodata in scurta noastra vacanta. Doi dintre cei trei vanatori urmareau cu mare atentie caprioarele…

Andreea m-a lasat singura vreo jumatate de ora ca sa caute buda,dupa care a venit randul meu. In momentul asta deja aveam mai bine de juma de sticla de vin la bord iar capacitatile motorii fusesera afectate. Caz pentru care l-am scapat pe Nae intr-o balta si am asistat neputincioasa la ultimele lui gafaituri electronice pana sa-si dea duhul si sa se inchida singur. Good night sweet prince.

In cinstea lui Nae cel cazut la datorie, am mai cumparat o sticla de vin ieftin. Cand m-am intors la cuibusorul nostru de nebunii Andreea deja trecuse de la stadiul: “look at us, ce neinteresate si totusi atragatoare suntem” la “hihihi, ce neinteresata sunt dar ce haios esti tu”. O tranzitie importanta. Mai ales in conditiile in care cei patru au ramas doar doi, cei care se uitasera la noi de la inceput. Da, totul mergea ca pe roate pentru Andreea, atata doar ca doua piulite norvegiene au intrat in mecanismul dragostei din noaptea aceea si l-au blocat.

Adicatelea cum m-am intors eu cu sticla de vin ieftina, doi baieti au aparut de nu stiu unde si precum o varianta moderna a lui Eric cel Rosu si barbatii lui in izmene, au zis sa cucereasca noi taramuri. Vegard si Marius erau numele lor si eu cel putin, in starea mea semi-ametita si all the way fucked up, ma bucuram ca in sfarsit aveam cu cine sa vorbesc in engleza. Intre timp Andreea… was not happy si schimba impresii inaudibile cu cei doi francezi. Eu o indemnam sa plece. pentru ca I can handle the elves.

Nu-mi pasa la momentul acela ca Santa’s elves vin din Finlanda, nu din Norvegia. Prea subtila diferenta pentru mine.

Deci pe Champs Du Mars e rost de agatat. Nothing happened in caz ca se intreaba cineva, doar o lunga conversatie despre chirii si sex, asa cum e frumos intr-un context multicultural. La un moment dat Andreea a plecat sa aduca guma din masina cu unul dintre baieti dar s-a intors nevatamata.Si nu a avut guma sau bomboane mentolate (whatever) sa-mi dea si mie, the bitch.

Pe la 4 dimineata ne-am retras in sfarsit in camera de hotel ca sa dormim 4 ore. La 8 trezirea ca sa plecam sa prindem autocarul spre aeroport de la Port Maillot. La aeroport am mancat o briosa uriasa asta dupa ce am trecut cu ceva emotii de check-in (nu care cumva sa am bagajul prea greu. Dar totul a decurs ok si cu o briosa in burtica am trecut de security check dar m-au lasat fara tirbusonul cumparat in Paris. The bastards.

Era cu adevarat sfarsitul unei ere. O vacanta frumoasa petrecuta cu doua tipe super care ma bucur ca s-au inteles intre ele. Niciodata nu am avut vreo fantezie sa vizitez Paris-ul dar alaturi de Ana Maria si Andreea… a fost o experienta. Care m-a lasat cu bugetul pe zero si o gramada de amintiri.

Lasata de capul ei in prima parte a zilei, Andreea a facut prapad in finantele ei, fapt pe care l-a semnalat si ea. In timp ce fata s-a dus sa vada chestii si sa cumpere suveniruri eu am stat in camera cu Ana sa ne mai uitam la niste Damages. M-am intalnit cu Andreea dup-amiaza ca sa mergem la Versailles.

Inainte de asta am fost frumusel date afara din camera de catre tipul cu menajul care probabil ar fi fost intimidat de prezenta unor entitati feminine. S-a uitat urat la noi si am priceput mesajul. You don’t feel comfortable facand curatenie cu ochisori rimelati asupra ta.

M-am intalnit cu Andreea si am petrecut doua ore vizitand Versailles, in care am intrat gratis. Uneori e chiar bine sa fii cetatean al Uniunii Europene. In Versailles m-am simtit un pic ca intr-o remake medieval dupa Cubul pentru ca fiecare camera avea alta culoare. Dar per total a fost o experienta interesanta, sa vezi cat de adepti au devenit francezii in a se pupa singuri in cur.

Camera mea preferata nu a fost Sala Oglinzilor ci sala in care s-au adunat la un loc tablouri de la toate victoriile franceze de-a lungul timpului. As vrea sa vad si camera in care sunt toate bataliile pe care le-au pierdut. Acolo ar fi ceva de invatat. Rrecunosc insa ca tavanurile pictate ale incaperilor mi-au placut.

Avand in vedere ca era ultima zi a Anei in Paris pentru ca pleca sambata, cu o zi inaintea mea si a Andreei, am facut seara o iesire la Champ du Mars unde sa mancam pizza si sa bem vin. Caprioare guralive cum ne stiti nu a trecut multa vreme pana nu am atras atentia unor… vanatori. Si nu orice fel de vanatori, luptatori ai savanelor marocane. Si nu-mi pasa daca exista savane in Maroc sau nu.

Meet Rashid. Rashid este o bomboana de baiat care ne-a ajutat sa ne deschidem sticla de vin dupa care s-a auto invitat sa se aseze langa noi si sa ia pe fiecare fata la inspectie. Avand in vedere ca era construit dupa modelul unui bodyguard BGS, nu i-am refuzat placerea. A inceput sa discute cu Ana si Andreea fiindca el detineau puterea conversationala in acest schimb intercultural… dat fiind ca franceza mea de canal nu impresioneaza pe nimeni. Decat poate pe congolezi numiti Jemma.

Bineinteles un mascul Alpha precum Rashid nu merge nicaieri singur si in curand i s-a alaturat un prieten. Care stia sa zica “unu, doi, trei” in Romana. Da, ce mi-au tremurat genunchii de incantare. Sau poate imi era doar frig.

Din fericire pentru noi nu a durat mai mult de o jumatate de ora interactiunea, cavalerii trebuiau sa plece acasa. Pe drumul de intoarcere am aflat cu stupoare de la fete ca cica eu as fi jucat rolul de “rape bait” in seara ce tocmai trecuse desi sincer cred ca li se urcase vinul la cap si negau responsabilitatea pe care o aveau fiind asa de sexy amandoua. Fetelor, aveti mai multa incredere in voi.

Fiecare iesire dincolo de granitele Romaniei se lasa cu o sesiune de vanatoare de benzi desenate. Nici calatoria asta nu a fost scuzata de la ceremonie si astazi am plecat singura si teleleu ca sa ajung pe bulevardul Saint Germain in zona unde se adunau librariile cu benzi desenate. Si lasa-ma sa-ti spun ca sunt o gramada.

Numai Album comics vine in vreo patru variante de locatie, care mai de care mai generoase din punct de vedere al romanelor grafice. In cele din urma am cheltuit cu cap cam 20 de euro, asijderea:

- pe un roman grafic Rex Steele: Nazi Smasher

- o revista Superman, nr 155, in care apare si Superboy

- O figurina Green Arrow.

Foarte responsabil si cumpatat din partea mea as putea sa spun, avand in vedere minunatiile pe care le-am vazut prin Album si alte librarii de gen. Dupa goana dupa benzi desenate trebuia sa ma intalnesc cu Andreea la statia de metrou Cluny on Sorbonne (or something) si din moment ce mi-era foame, ma asez cuminte ca sa-mi mananc unul dintre sandivisurile impachetate cu constiinciozitate in dimineata respectiva.

“Bon apetit” aud pe cineva in stanga-mi spunand.

Intorc capul si-l vad pe Jemma cum avea el sa se prezinte, un congolez la vreo 30 de ani care nu avea treaba mai buna decat sa agate fete cu semnalmente caucaziene pe strada. “Oh, hi!” zice caprioara.

“Parlez vous francais”

“Un PEU!” behai eu.

Si urmeaza un mini meci de conversatie amicala in care incercam cu subtilitate sa evit subiectele legate de numere de telefon, date de contact, intalniri si planuri viitoare. Vine si Andreea si-l conducem pe Jemma pana la locul de munca din apropiere si din fericire scap de el si-i urez o viata placuta in continuare. Now, as putea fi acuzata de rasism sau de nesimtire, dar in nici un caz de amandoua.

Stiu ca nu exista nimic mai romantic si mai magulitor pentru o fata decat sa fie agatata pe strada in timp ce-si indeasa in gura paine si sunca de curcan, dar intr-un fel bizar si inexplicabil in ziua aceea am ramas imuna la farmcele congoleze. Saracul Jemma, sper sa aiba mai mult noroc cu alte turiste la fel de norocoasa ca mine care ii retin atentia, fie si pentru cateva minute.

Dupa ce am fugit cat mai repede in toate directiile am ajuns in cele din urma si in Gradina Luxembourg. Foarte frumoasa si verde ce-i drept, apoi la Panteon.. foarte neinteresant. Andreea a ramas prin oras sa-si mai cheltuie banii si sa-si mai incante globii oculari iar eu m-am intors in camera sa ma mai uit la niste Damages cu Ana.

In seara aceea am ajuns prin zona Trocadero unde am rezistat cu indarjire ideii de a merge sa vedem cimitirul din zona unde e ingropat Jimmy Hoffa (or somebody).

- Adica sunt in vacanta si vreti sa-mi contemplez propria mortalitate? Nu-i destul ca I got fired si viitorul pare sumbru?

Din fericire soarta a fost de acord cu mine. Cimitirul se inchidea la 18 iar noi eram acolo la 19. Haha, suckers. Ne-am mai plimbat prin zona discutand cat de fain ar fi sa locuiesti la Paris si cum putem face acest vis o realitate. In cele din urma am ajuns la un restaurant unde chelnerii erau fie prea simpatici, fie prea antipatici. Aici am mancat pentru prima data in viata mea… melci. Nu mai aveau picioare de broasca din pacate. Oricum, melcii au un gust interesant… dar categoric nu mi-as arunca banii pe asa ceva in cazul in care-mi e cu adevarat foame. Which is what food should do… sa-ti calmeze foamea.

La acelasi restaurant ne-am luat toate trei o sticla de vin fata de cate un pahar cum luam pana atunci, iar din ecuatia trei fete si o sticla necunoscuta de vin au iesit la capat trei fete cam ametite care s-au gandit sa mearga din nou pe Champs du Mars. Cat timp Andreea a urcat inapoi in Turnul Eiffel, de data asta pana in varf, eu si Ana ne-am inghetat cururile pe iarba si am vorbit bineinteles despre ce altceva. Despre baieti. A venit Andreea si am continuat sa vorbim despre baieti, aceasta eterna sursa de fascinatie pentru noi.

Astfel ziua se termina in culori de Sex and the city, cu niste fete vorbind despre niste baieti. Desi in cazul noastru ar fi vorba despre Paris in rolul de City, iar nu The Big Apple.

Warning: postul asta s-ar putea sa fie chiar interesant! Pentru ca va fi in buna masura despre sex. Da, sigur, am vazut si Luvrul (pe dinafara), Piata Bastiliei si centrul Georges Pompidou in aceasta frumoasa zi de miercuri, a treia in calatoria mea la Paris, dar sa trecem la subiectele cu adevarat zemoase.

Si anume cartierul Pigalle, de unde nimeni nu pleaca nesatisfacut, indiferent ce-i face sangele sa navaleasca spre regiunile sudice. In alte cuvinte, daca esti pervers, atunci Pigalle e the place to be. Sex shop-uri, night cluburi, peep show, cinematografe X-rated si tot ce a avut hedonismul comercial mai bun de oferit societatii contemporane se afla aici. Inclusiv faimosul Moulin Rouge.

Dar dupa cum eu, Andreea si Ana Maria suntem teoreticiene desavarsite* si practicieni doar in conditii speciale experimentale, obiectivul principal in cartierul Pigalle a fost Muzeul Erotismului.

In Muzeul Erotismului am avut ocazia sa vedem ce tresare in mintea omului primitiv cand se gandeste la sacrul act al propasirii speciei (chiar daca obiectivul sau finala e mai degraba tigara de dupa decat biberoane din rachita si “Mami, vreau cartofi prajiti”).

Si ce a tresarit sunt cele mai bizare oale de gatit si pipe de fumat pe care le-am vazut vreodata, printre altele. Dincolo de obsesia motivului estetic falic (penises every where), muzeul care se intinde pe sase – sapte etaje ne-a oferit si filme porno de epoca, imagini neinteligibile cu pozitii Kama Sutra, dildo shoes, scaune cu vibratoare cu pene incluse si cel putin pentru Ana… un live show cu doi vizitatori homosexuali care s-au simtit un pic cam prea inspirati de cladirea in care se aflau.

Adica serios acum, ai cinematograful x-rated la doi pasi si simti nevoia sa imprastii PDA (pornographic displays of affection) in Muzeul Erotismului? Care ar trebui frecventat doar de teoreticieni desavarsiti ca noi!?

Dupa ce ne-am clatit ochii si am scapat de inhibitii ce ne ramanea sa facem decat sa mergem la Starbucks.

In restul zilei insorite am facut un ocol considerabil al Luvrului care m-a cam sictirit pentru ca am ajuns la propria-mi limita de turisti asiatici. Dupa Luvru ne-am despartit de Ana, iar eu si Andreea am mers la centrul Pompidou care este  fara indoiala cea mai urata fabrica de tevi pe care am avut vreodata nefericirea sa o vad. Dupa verificarea mai multor obiective turistice mai mici din apropierea centrului ne-am intalnit din nou cu Ana ca sa mergem in Piata Bastiliei…

Care nu este in nici un caz Alcatrazul pe care mi-l imaginam eu. Un pilon in mijlocul intersectiei… fascinant.
Ne-am mai plimbat prin zona si am ajuns pe seara la un restaurant numit La Petite Marche. Aici am mai vorbit nitel despre viitorul meu profesional, iar fetele au venit cu niste sfaturi foarte de bun simt vizavi de a nu-ti pune toate ouale intr-un singur cos. Am aflat printre altele ca sunt “prapastioasa”. Asa sunt eu, living on the edge.

Andreea a avut un orgasm ciocolatronic iar eu m-am umilit sa cer mancarea pe care nu am putut sa o termin la pachet.

Cum, nu aveti cutii de plastic pentru mancare la pachet? Ce restaurant de doi bani e asta?

Pana la urma am plecat cu o bucata de cotlet caramelizat cu linguini invelite in staniol si nu, nu am mai apucat sa le mananc pana sa parasim taramul magic al Parisului.

*A nu se intelege ca nu suntem toate SSSSSSSSMOKIN hot.

Planul pentru a doua zi a fost sa vedem Arcul de Triumf, Champs Elysees si Place de la Concorde.  Ana a ramas in camera pentru a lucra la planul ei de cucerire si/sau distrugere a lumii in timp ce eu si Andreea am petrecut prima parte a zilei in centrul posh al orasului. 

Andreea, tradandu-si radacinile piaristice cand era in serviciul anumitor branduri de fast food (si restaurante casual) care vor ramane nenominalizate pentru ca nu facem publicitate mascata, era de-a dreptul incantata de Mac-ul de pe Champs Elysees. Atat de incantata ca a vrut sa ramanem acolo sa-si manance mcbomba de calorii desi restaurantul era pustiu.

Ne-am intalnit din nou cu Ana la Biserica Madeilene. Impreuna trebuia sa mergem pe la magazine, ca fetele chic in Paris. Dar am ajuns sa ne zgaim prin vitrine vreo doua ore, ca fetele chic din Nicolae Grigorescu, Dristor, respectiv Piata Iancului.

In metrou la intoarcere s-a intamplat sa intre Andreea in vorba cu un mosulet foarte dragut, simaptic. Cum a auzit ca fata pe care o sorbea din ochi visand sa fie cu vreo 60 de ani mai tanar este din Romania, nu a contenit cu “laudele” la adresa plaiurilor noastre: ca este inapoiata, ca nu face de fapt part din Europa, ca acolo toata lumea mananca catelusi si bate lebede (sau vice versa).

I just thought that was rude. 

Cand zic ca ne intorceam, de fapt trebuie sa-mi aleg cuvintele cu grija. Ana credea ca vrem sa ne intoarcem la camera. Andreea credea ca mergem in parc. Eu ma tineam dupa ele doua. Cand ajungem la statia de metrou unde era hotelul, Andreea se trezeste sa intrebe:

Andreea: “Cum!? Mergem acasa?”

Ana: “Pai nu ati zis ca vreti sa mergeti sa stati in pat?”

Andreea: “Am zis in PARC!”

Ana: “Aaaaaaaah!”

Diana: “You guys are idiots.”

Ana si Andreea: “Pai tu de ce nu ai zis nimic?”

Diana: “Stiu eu vreodata ceva!?”

Dupa asta Ana a ramas la camera, iar eu si Andreea ne-am indreptat pasii spre Notre Dame (boring), Sena (nice) si apoi enigmaticul Palat al Justitiei si Conciergerie pe care nu le mai gaseam, fiind mai timide din fire. Cat timp ne-am plimbat prin Ile de la Cite am mancat o clatita si Andreea si-a trimis cartile postale. Ne-am despartit din nou pentru ca Andreea voia sa viziteze mormantul lui Napoleon. Avand in vedere ca erau slabe sanse sa vad cum se renaste Napoleon sub forma de zombie care isi pune mana in jacheta ca sa se prinda singur de coaste (lovely image I know), am zis pas. 

M-am indreptat spre hotel si am descoperit in zona un comci book shop unde am stat vreo jumatate de ora ca sa citesc un BD in franceza despre Iisus, luptator sfant contra hoardelor de zombie (de aici se vede de ce am ramas cu zombie pe creier).

Seara ne-am reunit toate din nou ca sa vedem Montmatre si Sacre Coeur. Cred ca as fi vrut sa explorez Montmatre mai in profunzime decat sa trec prin el rapid. Ajungem la Sacre Coeur… iar urcam cu liftul pentru ca ze french they love their elevators see… dupa care mergem sa mancam la un restaurant obscur. Masa de langa noi era ocupata de o familie nucleara americana exact cum vezi in postere: fat dad, chunky mom, flabby son, chunky girlfriend. Nu-i asa ca ti se incalzesc arterele ingrosate de colesterol?

In timp ce mancam am avut o discutie despre sentimente cum avea Carrie cu prietenele ei, dar in restaurante mai fancy sunt sigura. Andreea a mentionat ceva despre cat de importanta este privirea partenerului, care sa se uite la tine cu pofta. 

“Ah, deci vorbim despre eye fucking.”

“Nu! Trebuie sa te priveasca cu pofta si asa, ca si cum ii vine sa te manance”

“Eye, meet fucking….”

Dar mai multe despre eyes, fucking si tot ce se afla intre cand vorbim despre ziua 3… cand cele trei fete cucuiete au vizitat Moulin Rouge si Muzeul erotismului.